Film

Dacă încă îl mai prindeți în cinematografe, nu ezitați. Horia e cel mai bun film românesc pe care l-am văzut în ultimii 10 ani, fără niciun fel de concurență. Și acum, că am trecut de această introducere simplă, hai să vorbim despre el.

Teambuilding este o comedie românească care a fost filmul anului 2022 în România. Cu Matei Dima (Bromania), Cosmin Nedelcu (Micutzu) și Șerban Pavlu ca și cap de afiș, după un scenariu scris de Alex Coteț, regizat de Coteț, Dima și Nedelcu. E un film nerecomandat minorilor, cu limbaj extrem, cu beții și consum de droguri.

Mi-a apărut zilele trecute pe Netflix, ca recomandare, „Secretul lui Zorillo”. E românesc, e cu daci, e cu vedete locale, deci are toate ingredientele pentru a nu fi un film bun. Și totuși reușește să facă exact ceea ce trebuie să facă. Să distreze. E scurt, am râs la el mai mult ca la o comedie americană, și chiar dacă nu e cel mai bun film pe care l-ați văzut, este acceptabil.

Am fost și sunt un mare fan al serialului Seinfeld - fragmente din el au rămas cu mine, glume la comun pe care le am cu cel mai vechi și bun prieten, Sergiu și o mulțime de parabole și exemple comice, utile în diverse contexte sociale.

Am stat un pic să mă gândesc și cred că există două tipuri de femei. Există femei și există #femei - cu un hashtag, diez, sau octothorp, sau cum vă place vouă să-i ziceți. Femeile sunt ceea ce știm cu toții - nu are sens să intrăm în adâncurile definiției, dar #femeile sunt cu totul altceva. Chiar dacă au apărut doar în ultimii 10 sau 15 ani, ele niște ființe puternic nedreptățite de patriarhat, sunt oprimate istoric și dramele lor sunt universale. Sunt niște ființe etern persecutate care simt nevoia să urască tot ce ține de comportamentul social asociat în mod obișnuit femeilor și se apuc să imite o caricatură masculină de care au aflat, cel mai des, din filme. Așadar #femeile sunt puternice, bat pe oricine, îi umilesc pe cei din jur, dar o fac cu un spirit înalt și de pe o poziție de superioritate morală, pentru că până acum au suferit. Dacă ești gânditor de București, aplauzi #femeile, dacă ești gânditor de la provincie, ai dubii în legătură cu ele.

Uneori, un act cultural neimportant poate să-ți lase o impresie de neuitat. Să-ți imprime o atitudine, să-ți inspire o concepție de viață sau un ideal. Așa e cazul cu mine și un film care nu a lăsat o impresie extraordinară la timpul lui, stă sub radarul oricărui critic de film – la 7.2 pe IMDB, pare chiar ciudat că a primit pe merit 3 stele și jumătate de la Roger Ebert. Filmul e „Kingdom of Heaven” - „Regatul cerului” - și îl are pe Orlando Bloom în rolul principal, unul din puținele proiecte în care s-a implicat în afara lui Legolas și al unui personaj din „Pirații din Caraibe”.

Am pierdut o vreme contactul cu bula mea socială, și am pierdut probabil recomandările pentru acest film, care sunt mai mult ca sigur că au curs mai ceva ca postările despre alegeri. Pentru că e un film entuziasmant – un film despre România așa cum nu am mai văzut de multă vreme, care ne arată o Românie un pic diferită de pesimismul tipic al filmografiei românești.

La fiecare film mai popular la care nu se știe încă de la început deznodământul (gen „Moartea căprioarei” cu Jennifer Lawrence în rolul lui Bambi) apar oamenii supărați pe cei care dau spoilere. De la momentul „Han Solo moare”, mulți dintre voi știți că îmi displace isteria asta cu spoilerele – dacă singura plăcere pe care ți-o dă un film este o întorsătură prin care un personaj moare, atunci poate că aia nu e cinematografie de calitate. Dacă nu te poți bucura de acel film știind că se va întâmpla ceva anume în el, înseamnă că filmul nu are cum să fie prea reușit.

Mă așteptam să fie un film spectaculos de slab, dar nu a fost cazul. Am citit atâtea recenzii negative la Bright încât nu pot să nu scriu și eu câteva cuvinte.

Scriu acest articol pentru că prea multă lume mă întreabă de ce afirm că Wonderwoman e un film mediocru. Nu dezastruos, doar mediocru. Mai jos o listă de motive, cu spoilere, deci să nu vă aud că plângeți: