Film

Am stat un pic să mă gândesc și cred că există două tipuri de femei. Există femei și există #femei - cu un hashtag, diez, sau octothorp, sau cum vă place vouă să-i ziceți. Femeile sunt ceea ce știm cu toții - nu are sens să intrăm în adâncurile definiției, dar #femeile sunt cu totul altceva. Chiar dacă au apărut doar în ultimii 10 sau 15 ani, ele niște ființe puternic nedreptățite de patriarhat, sunt oprimate istoric și dramele lor sunt universale. Sunt niște ființe etern persecutate care simt nevoia să urască tot ce ține de comportamentul social asociat în mod obișnuit femeilor și se apuc să imite o caricatură masculină de care au aflat, cel mai des, din filme. Așadar #femeile sunt puternice, bat pe oricine, îi umilesc pe cei din jur, dar o fac cu un spirit înalt și de pe o poziție de superioritate morală, pentru că până acum au suferit. Dacă ești gânditor de București, aplauzi #femeile, dacă ești gânditor de la provincie, ai dubii în legătură cu ele.

Uneori, un act cultural neimportant poate să-ți lase o impresie de neuitat. Să-ți imprime o atitudine, să-ți inspire o concepție de viață sau un ideal. Așa e cazul cu mine și un film care nu a lăsat o impresie extraordinară la timpul lui, stă sub radarul oricărui critic de film – la 7.2 pe IMDB, pare chiar ciudat că a primit pe merit 3 stele și jumătate de la Roger Ebert. Filmul e „Kingdom of Heaven” - „Regatul cerului” - și îl are pe Orlando Bloom în rolul principal, unul din puținele proiecte în care s-a implicat în afara lui Legolas și al unui personaj din „Pirații din Caraibe”.

Am pierdut o vreme contactul cu bula mea socială, și am pierdut probabil recomandările pentru acest film, care sunt mai mult ca sigur că au curs mai ceva ca postările despre alegeri. Pentru că e un film entuziasmant – un film despre România așa cum nu am mai văzut de multă vreme, care ne arată o Românie un pic diferită de pesimismul tipic al filmografiei românești.

La fiecare film mai popular la care nu se știe încă de la început deznodământul (gen „Moartea căprioarei” cu Jennifer Lawrence în rolul lui Bambi) apar oamenii supărați pe cei care dau spoilere. De la momentul „Han Solo moare”, mulți dintre voi știți că îmi displace isteria asta cu spoilerele – dacă singura plăcere pe care ți-o dă un film este o întorsătură prin care un personaj moare, atunci poate că aia nu e cinematografie de calitate. Dacă nu te poți bucura de acel film știind că se va întâmpla ceva anume în el, înseamnă că filmul nu are cum să fie prea reușit.

Mă așteptam să fie un film spectaculos de slab, dar nu a fost cazul. Am citit atâtea recenzii negative la Bright încât nu pot să nu scriu și eu câteva cuvinte.

Scriu acest articol pentru că prea multă lume mă întreabă de ce afirm că Wonderwoman e un film mediocru. Nu dezastruos, doar mediocru. Mai jos o listă de motive, cu spoilere, deci să nu vă aud că plângeți:

Dacă vreți să înțelegeți unde greșesc feministele când vor să se comporte și să fie tratate ca un bărbat, un foarte bun exemplu este să vă uitați la Star Trek și să comparați personajele Katherine Pulaski și Leonard McCoy. Pulaski a fost gândită de Roddenberry ca continuatorul lui McCoy. Roddenberry era genul de feminist excesiv pe care îl vedem acum generalizat.

Într-un viitor destul de apropiat, un experiment reușește să implanteze un creier uman într-un corp de android. Produsul rezultat, Major (Scarlett Johanson), este piesa de bază a unei echipe anti-teroriste care e pe urmele unui terorist cibernetic care atacă firma producătoare, și care omoară unul câte unul oamenii care au lucrat pe proiectul respectiv.

Primul film văzut pe 2017 ar fi o dezamăgire dacă nu cumva m-aș fi așteptat să fie așa. Filmul nu e slab. Din contră, e un film foarte ok, ușor de priceput și de savurat pentru orice fan al francizei.

Anul ăsta ProTV a dat din nou seria „Singur Acasă” și a avut un succes nebun. Nu mai știu sigur pe unde văzusem cifrele și nu mă interesează foarte tare. Vreau doar să las aici o explicație.