Dacă regret ceva pe anul 2014 e faptul că nu am ajuns să văd Interstellar, ca să vă povestesc ce film slab e. Așa că în imaginația cititorilor de bloguri, Interstellar a rămas un film genial, întrecut în calitate numai de Whiplash.
Povestea e destul de simplă: un toboșar lipsit complet de metodă, dar dornic de afirmare și un profesor lipsit de talent pedagogic care vrea să îl transforme într-un mare geniu muzical.
M-am săturat de filme în care matematicienii sau programatorii (sau oamenii tehnici în general) sunt descriși ca niște nebuni sau inadecvați din punct de vedere social (vezi aici o listă mai lungă). Dacă un om e pasionat de ceva ce publicul larg nu înțelege sau consideră inaccesibil, automat omul ăla e stigmatizat ca nebun fără să aibă vreo afecțiune reală, doar prea mult afect pentru ceva mai interesant decât cocalarismele uzuale.
Un film slab de la un cap la celălalt. Automata are un trailer interesant, din care transpiră primele motive pentru care va fi un film prost. Avem un Banderas care urlă: „cum? Vrei să aduci un copil în lumea asta?” și o explicație dată de o Melanie Griffith: „conceptul unei mașini care se repară singură denotă existența unei conștiințe”. Dați-mi voie să râd acum vreme de zece minute, după care să vă explic care e problema.
Eu nu cred că Luc Besson a scris scenariul acestui film, așa cum pretinde. În timp ce mă uitam la Lucy, mi-am dat seama ce se întîmplă. Nu am dovezi, dar o să vă povestesc oricum. În anii ‘70 Isaac Asimov a scris, sub influența drogurilor din anii ‘60, un roman pornografic SF. L-a ținut însă ascuns de ochii hrăpăreți ai lumii și nu s-a aflat decît tîrziu de acest proiect secret al lui.
Există tentația extraordinară de a face aceeași glumă care niciodată nu cred că a fost mai potrivită decît la acest film. O să o fac de la început, ca să mi-o scot din sistem, după care o să vorbim (în cele din urmă) despre Need for Speed (2014).
Cînd mergi la un film făcut după un joc nu ai așteptări extraordinare. În fond, încă nu s-a făcut niciun film grozav după vreun joc, deși Warcraft e programat pentru 2016.
Mi-e greu să vorbesc despre Her fără să divulg elemente importante din film pe care nu mi-aș dori să vi le stric. Pentru că Her e o experiență rafinată, un film deosebit cum rar am mai văzut în ultima vreme. Pot însă să mă concentrez pe lucrurile care fac „Ea” să devină cel mai bun film pe care l-am văzut în ultimele cîteva luni.
Să începem. În primul rînd, Her e un film susținut de două elemente care merg extraordinar: interpretarea lui Joaquin Phoenix, care duce în spate întreg filmul, și voice-acting-ul făcut de Scarlett Johansson, senzuala ‘sistem de operare 1’ care se îndrăgostește de timidul scriitor de scrisori de dragostea altora.
Dacă e ceva ce îți rămîne după ce vizionezi Robocop acel lucru e certitudinea că filmul de acțiune a murit. Cînd străbunicul Willis, granny Stallone și Jean Claude van Damme se strîng să facă filme de acțiune trebuie să înțelegem că genul e pe moarte, iar Robocop e și el o confirmare în direcția asta.
Filmul nu e despre un polițist android care își răzbună moartea după ce e readus la viață, și nici nu e o recreare a unui Modern Jesus, așa cum a fost gîndit de Paul Verhoeven în 1987.
Se întîmplă ca de obicei, al doilea film dintr-o trilogie să fie cel mai slab. Motivele sunt diverse, dar cel mai des al doilea film e un film de legătură, care adîncește lucrurile din primul film și pregătește pe al treilea. Cam orice trilogie se supune acestei reguli nescrise dar oarecum naturale.
Din multe puncte de vedere, Hunger Games 2 – Catching Fire este o carte excelentă. Aș îndrăzni chiar să cred că e cea mai bună carte din trilogie, cu un ritm mai susținut, construind eșafodajul pentru un final pe măsură.
„Fără Miki Alexandrescu acest film nu s-ar fi putut face”, a declarat regizorul Ron Howard într-unul din post-interviurile pentru Rush, biopicul dedicat rivalității dintre Niki Lauda și James Hunt. Mihai ‘Miki’ Alexandrescu face în Rush un rol dublu, interpretîndu-l magistral și pe Niki Lauda și pe James Hunt. Expertiza lui tehnică a fost decisivă pentru succesul filmului, iar contribuția lui la crearea scenariului – inestimabilă.
Acum, dincolo de glumă, Rush e un film de ‘curse’ bun spre foarte bun – chiar de revăzut pe alocuri.
Elysium e un film prost. Și merită să vorbim despre el pentru că e un film foarte prost făcut cu rea intenție. Singurul film mai slab făcut în aceeași manieră e Starship troopers. Acolo, Paul Verhoeven a ferfenițit povestea lui Heinlein, o poveste foarte mișto despre anxietățile unui soldat din infanteria stelară, o poveste care cred eu a stat la baza primei jumătăți din Full Metal Jacket (partea bună).
Dar Paul Verhoeven are două scuze bune.