Am apucat să văd, în sfîrșit, „După dealuri”. Proiectat la Centrul Cultural Reduta, în Brașov, în cadrul Zilelor filmului românesc 2013.
Îmi doream să îl văd de ceva vreme, însă nu am apucat; sau, cum se spune în fotbal, nu mi-am dorit suficient de mult să îl văd. Curiozitatea a rămas, totuși, și, de îndată ce am avut ocazia, l-am văzut.
„După dealuri” e o poveste ambiguă. Pentru cei care o să reacționeze, să-și amintească faptele, să amintească faptul că acolo a murit o fată.
World War Z îl aduce pe Brad Pitt în situația de a supraviețui inexplicabil celor mai rapizi zombies care se înmulțesc în jurul lui, și de care scapă la volanul unui station-wagon recreation vehicle (mașină de-aia mare de tot) din mijlocul ambuteiajului din Philadelphia. Și miracolele continuă de-acolo: supraviețuiește unui accident de avion și mai ales birocrației UN.
Brad Pitt joacă rolul lui Gerry Whatever, fost funcționar UN. Imaginați-vă un fel de coana Veta de la primărie comunală, numai că are și pregătire militară.
Văd pe la lume pe facebook că o sa apară Ender’s game, film. Și cum am auzit foarte multe despre carte, dar, spre rușinea mea, nu am apucat să o citesc, ar fi timpul, nu credeți?
Filmul o să îi aibă printre protagoniști pe Ben Kingsley și pe Harrison Ford. O să fie interesant. Pentru fani, trailer-ul:
Ultimul film al lui Quentin Tarantino pare să fie și cel mai controversat dintre ele: de la reacțiile comunității de culoare (inclusiv un Spike Lee care se plînge că sclavia a fost un Holocaust, nu un Western) pînă la reacția regizorului cînd a fost insistent întrebat despre violență. Controversa este stîrnită de subiect; Tarantino a ales un subiect extrem de sensibil și o variantă cît mai onestă pentru a-l prezenta. A ales, de exemplu, să repete cuvîntul ’nigger’ de peste o sută de ori: consistent cu epoca, inconsistent cu anul 2013, și aici majoritatea s-au declarați mai șocați decît de scenele pline de sadism din Reservoir Dogs.
Documentarul românesc este hipsterul documentarelor din întreaga lume. El este cool prin propria existență; vroiam de mult să spun lucrul ăsta, dar niciodată sentimentul nu a fost atît de puternic ca atunci cînd am vizionat Cold Waves – documentarul despre Radio Europa Liberă.
Inițial mi-am dorit să realizez un review pentru acest documentar – după vizionare, însă am rămas uimit de lipsa de informație, de lipsa de tact, de lipsa de stil în abordarea subiectului.
Recunosc, am așteptat finalul seriei despre Horia Străchinaru – era unul din filmele la care eram mai mult ca sigur că o să merg, și aș fi putut să-mi cumpăr bilet de acum jumătate de an pentru el. Cred că orice fan al cărților va merge să vadă filmul, și cred, sincer, că orice fan cît de cît onest va fi dezamăgit de final, așa cum a fost și la capătul cărților.
Dimineața aceasta am petrecut-o în compania celui mai prost film făcut vreodată, de la cel mai slab regizor care a existat, Edward Wood Jr. Filmul se numește „Plan 9 from outer space” – „Planul 9 din spațiu” și combină extratereștri cu zombies. Filmul care începe cu aceste cuvinte:
Greetings, my friend. We are all interested in the future, for that is where you and I are going to spend the rest of our lives.
Am fost aseară să văd ultimul film al lui Nae Caranfil. Cuvintele sunt de prisos – este cel mai bun film românesc pe care l-am văzut în ultimii 5 ani. Un film care te umple de bucurie și de disperare, o plăcere vizuală completă, un film atît de bun încît stai să te întrebi de ce actorii vorbesc românește. Un București dinainte de Primul Război Mondial, români frumoși și o Românie frumoasă, mai frumoasă ca niciodată pe peliculă.
Ce este mai frumos decît să mergi duminică seara la o piesă de teatru? În momentul acesta aș putea spune nenumărate lucruri, pentru că încep să cred că teatrul devine o formă de exhibiționism inutilă și ineficientă.
În apărarea titlului …pentru că titlul are nevoie de apărare. Știu că printre reacțiile la auzirea titlului se abundă de ‘hihihi, hahaha’. Titlul e un titlu cît se poate de serios, și intenția din el e cît se poate de bună.
Tocmai vin de la film. Am fost să văd Busola de Aur – un film fantastic (adică din spațiul genului fantasy) care are foarte multe idei bune dar realizarea (din nou) incredibil de proastă.
Să vă zic pe-a dreaptă, m-am cam săturat de filme cu actori care joacă cu ecranul verde în spate. Nu pentru că dacă ar îmbrăca verde ar fi străvezii, ci pentru că dă un aer incredibil de nenatural de care nu scapă nici un film, de la primul ecran verde încoace.