Anul ăsta am făcut un mic experiment. Pentru că mi s-a reproșat că m-am uitat numai la piesele pop anul trecut, anul acesta am strâns toată muzica pe care am prins-o prin trending-ul de la Youtube. Mi-au mai scăpat câteva piese, cel mai probabil, și am încercat să nu adaug chestii dubioase. Nu sunt sigur că am fost metodic (poate că pe 2018 o să fiu ceva mai metodic în colectarea muzicii) dar am prins cam tot ce mi s-a părut relevant pe subiect.
Revista Time l-a dat ca fiind cel mai căutat român pe Google pe Florin Salam. Reacțiile românilor au fost virulente – nu genul de curiozitate „cum de s-a întâmplat asta?”, ci „cum de au îndrăznit să zică asta?”. În loc să încerce să elucideze misterul, românii au cerut explicații și au făcut interpelări. Cu onoarea nereperată, românii au fost liniștiți: Google a zis pe cale oficială că Florin Salam nu e nici măcar în top 10.
De ce credeți că artiștii își remasterizează înregistrările vechi? Există o modă recentă în care trupele vechi care mai știau să cînte (și ai căror membri sunt încă în viață) să îsi remasterizeze albumele și să le scoată din nou spre vînzare. Oasis, de exemplu, a lansat zilele trecute ‘Definitely Maybe’. Pink Floyd relansează „The division bell”. De la trupele mari din anii ‘70, mai toate variantele de albume pe care le găsești pe net (legal) sunt remasterizări.
De vreun an și jumătate încerc să scriu acest articol – cam de când am simțit că dincolo de o revenire meteorică, Puya creează hit după hit și a revenit consistent pe scena muzicală. Dar chiar și acum, la vreo trei ani de la revenirea lui, Puya e un artist contestat din toate părțile, și totuși mi se pare un artist interesant. Nu am apucat să explic de ce, totuși, și abia acum, odată cu lansarea ultimei sale piese, „Nimic nu e nou” pentru a explica de ce.
Una din cele mai bune piese făcute vreodată, Glory Box este o epitomă a ideii de tristețe în muzică… instrumentalul lent, aproape psihedelic, vocea afectată a lui Beth Gibbons, acea voce cu accente bolnăvicioase pe care o regăsim în aproape toate cîntecele care vor să fie hipster-cool acum. With no further ado, Glory box:
Acum, că Cerbul de Aur e pe terminate (mai sunt doar 6 zile, au trecut cele mai grele zile, alea cu înfundat piața Sfatului cu un schelet metalic și sute de scaune de plastic la 2 lei 10 bucăți), pot să vă fac o mărturisire.
Acum nu știu cîtă vreme a fost un cerb de aur la care am participat și eu. Era concert cu Imbruglia și vroiam să o văd live, că îmi plăcea.
Nu o să convingi niciodată un fan adevărat să recunoască faptul că chitările celor de la Metallica au fost incredibil de plictisite și plictisitoare.
Sau nu o să convingi niciodată oamenii care atîrnau de gardul despărțitor între cele două ‘gazoane’ că de fapt concertul la care au asistat a fost incredibil de plictisitor. Chiar dacă ei s-au plictisit de moarte 70% din timp.
Cred că Metallica au murit pe undeva pe la Symphony and Metallica, Ce am văzut pe scenă, în afară de sunet excelent și lumină extraordinară, au fost doi chitariști prea plictisiți pentru genul de muzică pe care o cîntă, care de ani întregi cîntă același lucru, și își repetă piesele notă cu notă.
Știu, nu am mai scris de cam multă vreme pe-aici. Nu e asta revenirea mea, doar o idee pe care vreau să o scriu de ceva vreme și nu am prins momentul.
Într-o discuție cu un prieten a venit vorba despre Nightwish. Discuția era despre acest videoclip:
Nu îi place prea tare Nightwish – dealtfel nici pe mine nu mă dă pe spate – iar clipul e incredibil de amuzant 😉 În orice caz, din vorbă în vorbă am ajuns eu la o concluzie:
Quijote, ultimul disc (primul DVD???) al Adei Milea este mediocru. Nu poți discuta foarte mult despre o piesă de teatru sau despre un film mediocru, dar Quijote mă intrigă. Nu știu de ce, dar Quijote a rămas ripăit pe mp3 player-ul meu, și dețin și DVD-ul și CD-ul audio. Și culmea, este discul care acum este în CD Player – și fie schimb eu prea rar CD-ul, fie pur și simplu îmi place.
Într-o discuție veche de tot cu Raul ajunsesem noi la concluzia, deloc deplasată, că cea mai bună perioadă a României a fost, de bună seamă, perioada interbelică. Motivele noastre erau destul de clare – atunci România poate că nu putea fi considerată o putere mondială, dar de bună seamă avea cîteva ‘feature’-uri care o recomandau: mare exportatoare de petrol și de grîne, și de vite și de oi, de exemplu. Nu luam atunci în seamă aspectele culturale, pe care de obicei, necunoscîndu-le prea profund (cel puțin eu) nu puteam să le aducem în discuție decît din auzite.