NDA

Să zicem că multă vreme ai fost prins într-un cerc de oameni și opinii de o anumită factură. Nu contează factura - ar putea să fie un grup neonazist, sau un grup ecologist, un grup foarte religios, un grup naționalist. Fără să vrem ne găsim foarte des în astfel de grupuri - putem fi în mai multe, de exemplu putem fi în același timp foarte ecologiști și naționaliști, putem fi în grupuri puternic opuse până în momentul în care ideologiile intră în conflict. La orice punct în viața noastră suntem în grupuri care dețin opinii extreme. Nu trebuie să țină de politică, de aspecte sociale - uneori pur și simplu credem că Rust este un limbaj de programare oribil sau Dark Souls e o serie de jocuri tâmpită care încurajează elitismul anti-jucător. În orice caz, asta e poziția de plecare. Vreau să vorbesc despre un moment anume, cel în care ne angajăm într-o dihotomie (separare a unui întreg în părți care nu se suprapun) și navigăm dintr-o parte în cealaltă a dihotomiei.

Pentru că suntem în plină campanie electorală nu e anormal să auzim tot felul de prostii de natură politică, afirmații foarte des făcute fără acoperire pentru că pentru declarații politice nu poți fi atacat. E cumva ciudat că poți încadra orice minciună la „declarații politice” și să mergi mai departe, dar este unul din prețurile plătite pentru a avea o democrație cât de cât funcțională - oamenii au voie să greșească cât timp greșelile lor nu afectează viețile cetățenilor.

De mai multe ori în ultima vreme mi s-a reproșat că prea m-am dat cu stânga, că le folosesc limbajul și că dau prea des vina pe capitaliști și capitalism. Datorez o explicație - pentru că unii din cei care mi-au reproșat asta au pus problema corect și întotdeauna îmi face plăcere să discut cu oameni care sunt onești în conversație. Suntem în seria Notițe despre astăzi - unde abordăm lucrurile de la zero, dar e o viziune foarte personală. Și o să-ncepem cu noțiunile de bază: capitalism și socialism.

De când am început seria #nda mi-am dat seama de ce nu e bine să stai prea mult să reflecți asupra naturii reale a stării de fapt, a ce se întâmplă în jurul tău. E deprimant. Prea mult scărmănat în buric poate provoca dureri serioase, și nu mai e o chestiune productivă. De-asta e bine să o punem aici, să o lăsăm scrisă, și să mergem mai departe. Rămânem cu ideea, nu e bine să îți pui întrebări, ori eu fix întrebări mi-am pus și fix răspunsuri mi-am primit. Și dacă postarea asta e puternic haotică și aruncă niște termeni care pare că n-au logică, asta e pentru că am reformulat ideile din NDA-ul ăsta atât de mult încât au devenit o amestecătură incoerentă. Motivul pentru care o scriu așa, însă, e că trebuie să închei anul, și să încep un nou an nemaigândindu-mă la treaba asta.

Data trecută rămăsesem că trăim într-o oligotehnodemocrație în care se luptă, pe baza unei democrații aproximative, idealul de tehnocrație și realitatea unei oligarhii. Sunt multe lucruri care ne deviază de la o democrație - de exemplu nu se votează asupra fiecărei funcții din stat, o idee esențială a democrației „originale”. Ceea ce cunoaștem noi ca democrație este cea numită reprezentativă și liberală, pune accent pe separarea puterilor în stat, un sistem judiciar independent și un sistem de verificare și echilibrare între diversele ramuri ale sistemului de guvernare, nu neapărat pe necesitatea fiecărui cetățean de a intra în detaliul fiecărui aspect al guvernării.

Context: rămăseserăm suspendați în articolul anterior. România în ‘91 avea constituție dar niciun plan de țară. Mulți zic că nici acum nu are și tind să-i cred. România e o țară care încearcă să facă tot și nimic, nu are proiecte de viitor, nici o idee despre încotro ar vrea să meargă. Au existat două proiecte naționale: integrarea în NATO și integrarea în Uniunea Europeană. Proiectul integrării în Schengen nu animă România în felul în care celelalte două au făcut-o. Nici măcar proiectul trecerii la moneda EURO nu este un proiect care să ne anime, pentru că o dată intrați în Uniunea Europeană oamenii au fost puternic deziluzionați de faptul că schimbările nu sunt atât de spectaculoase. Chiar dacă sunt, și mai binele este omniprezent în jurul nostru, demagogii și politrucii români au luptat an după an să erodeze încrederea în apartenența europeană a românilor.

Recunosc că îmi pierd răbdarea foarte repede în momentul în care aud oameni care denunță sus și tare eșecul democrației sau, mai abitir, eșecul Uniunii Europene într-o formă sau alta. Nu arăt cu degetul, că nu sunt aici ca să mă iau de oameni mici, nici nu sunt aici să discut despre profesarea pesimismului românesc, acel „learned helplessness” al discursului intelectual românesc (am discutat în alte părți și poate voi aborda subiectul chiar într-un #nda). Dar mi se pare foarte important să răspundem întrebărilor pe care acești oameni le ridică chiar dacă aceștia nu sunt în căutarea unui dialog pe subiect.

Am stat mult să mă gândesc zilele astea. La multe lucruri. Și mi-am dat seama că un lucru care ne lipsește foarte mult și foarte des este liniștea. Nu avem liniște și ni se cere mereu să reactionăm.