Social

Când eram mic a doua jumătate a lui decembrie era dedicată uitatului la televizor și urmăritului de programe speciale care recapitulau întregul an. Evident, ce mă interesa pe mine erau topurile de muzică - urmăream cu mare poftă fiecare top de la fiecare televiziune, MTv era obsedat de rock-ul alternativ, VIVA de muzica dance, dar găseai și topuri pe genuri muzicale. În plus, când aveam chestii de făcut puteam foarte bine să ascult și topurile de la radio - când încă mai prindeam Radio 1 aproape că puteam să ghicesc ce lucruri au de zis fiecare DJ în parte (Radio Brașov nu mi-a generat același gen de relație parasocială, probabil pentru că deja mă maturizasem și eu).

În primul rând, dați-mi voie să încep cu o paranteză. Zilele astea mi-am făcut o reevaluare, genul de reevaluare pe care oamenii și-o fac în mod normal la final de an pentru că e o perioadă mai relaxată în care ar avea timp pentru astfel de lucruri. Pentru că mi-am rezervat această perioadă ca o perioadă de relaxare, a fost un moment prielnic să reflectez asupra senzației că 2025 a fost unul din cei mai proști ani posibili, și mi-am dat seama că problema nu e neapărat la mine. Da, am fost ca societate în pericol existențial - și suntem în continuare. Numai smintiții se pot bucura că au pus mâna pe megafon toți mincinoșii, și chiar dacă minciuna e trans-partinică, gândirea criminală e aproape exclusiv de partea celor care își spun suveraniști. Așa că să începem de la ei.

Zilele trecute un regizor de film, Rob Reiner, care a regizat, printre altele, The Princess Bride, A few good men („You can’t handle the truth!”) sau „The Wolf of Wall Street”, a fost ucis de către (probabil) fiul său. Doar că nu prea o să auziți foarte multe cuvinte de simpatie pentru această situație, care în mod normal ar fi fost primită cu șoc de către comunitate, în principiu pentru că președintele Statelor Unite ale Americii a decis să explice care e cauza pentru care un apreciat regizor a fost omorât. „Trump Derangement Syndrome”, l-a numit, și pentru că am fost și eu acuzat de acest sindrom (de către o figură relativ cunoscută), va trebui să explic ce este acest sindrom și cât de fatal poate fi.

… este că mori cu dreptatea în mână dacă nu știi cum să pui problema. Este un lucru pe care USR încă îl învață, și pe care partidele de fracțiune de procent nu îl stăpânesc deloc. Și sunt mai multe aspecte aici pe care vreau să le punctez, și sunt sigur că nu o să le enumăr pe toate. Dar o să le iau în ordine.

Zilele astea sunt încă în tumult din cauza documentarului Recorder pe care recunosc că încă nu l-am urmărit. Poate pentru că nu am suficient nerv pentru a-l urmări, sau poate pentru că știu deja ce o să văd acolo. Oamenii din online pe care îi urmăresc s-au plasat exact cum m-aș fi așteptat, oamenii de la care mă aștept la decență s-au pus pe explicat ce se întâmplă acolo și să-l folosească pentru a iniția o schimbare în bine, jigodiile îndreaptă la conservatorism în justiție și explică cum de fapt totul se întâmplă pentru că Flavia Boghiu e investigată într-un proces în care dauna potențială e de vreo 5000 de euro. Dar nu te poți aștepta la altceva de la jigodii, ei se hrănesc din nefericirea comunității, deci nu poți avea mai bine.

Am fost ieri la Ziua Porților Deschise la BNR la Brașov. E un tur ghidat prin Palatul Czell, unde ajungi arătându-ți actele (ceea ce a fost ciudat, dar nah). Surprinzător de multă lume pentru un eveniment pe care eu l-am perceput ca publicizat obscur, dar se pare că nu a fost.

Trebuie să-mi notez câteva chestii pe ziua de azi. Astea nu-s pentru voi, sunt pentru mine.

Dacă e ceva ce mi-aș dori să văd mai mult e propaganda de stat, și asta făcută cât mai repede. Știu, cuvântul „propagandă” ne irită puternic, mai ales când vorbim despre ceva ce ar trebui făcut de către stat; statul este un corp străin pe care nu îl dorim în viața noastră, este un aparat de opresiune și ar trebui să nu ne dorim așa ceva. Corect? Cel puțin asta ne povestește lumea pe internet, noi ar trebui să urâm statul și statul ar trebui să dispară din viața noastră rapid! Nu ne zice el cum să ne trăim viața!

Încep cu o paranteză. În anul 2021 cel mai vândut roman românesc a fost „Exuvii” de Simona Popescu. Nu știți cine e Simona Popescu, și nu știți nici măcar ce înseamnă „Exuvii”. Și nici că există un roman atât de popular în România numit Exuvii, probabil copiii tot își bat la cap părinții să le cumpere un roman despre droguri, probabil, că ce sunt alea exuvii, ce-ar putea fi altceva decât droguri? (Nu sunt droguri. Dar mai contează?)

Acum vreo trei luni vă povesteam că am trecut pe Linux, „dintr-o bucată”. Mă săturasem de toate felurile în care Microsoft își face produsul inutilizabil. Și aș fi uitat complet de chestia asta, doar că m-au tras de mânecă niște oameni să povestesc un pic cum arată lucrurile pe Linux, și vin să vă povestesc.