Poate cea mai dubioasă acuzație care venea mereu înspre mine dinspre stânga spectrului politic de-a lungul timpului era acuzația de a fi „bărbat alb”. Voi explica, desigur, adăugând un semnal legat de ce se mai întâmplă în ultima vreme prin România.
Ați observat cât de tare protestează ăia care se bat în piept cu drepturile individuale, cu „dictatura medicală” în momentul în care copiii le sunt supuși unor umilitoare testări anti-drog? Parcă a trecut lupta pentru drepturile individuale: să existe, dar nu pentru proști. Noi vrem drepturi individuale doar dacă e ceva ce ne afectează pe noi, nu pe copii.
Data trecută rămăsesem că trăim într-o oligotehnodemocrație în care se luptă, pe baza unei democrații aproximative, idealul de tehnocrație și realitatea unei oligarhii. Sunt multe lucruri care ne deviază de la o democrație - de exemplu nu se votează asupra fiecărei funcții din stat, o idee esențială a democrației „originale”. Ceea ce cunoaștem noi ca democrație este cea numită reprezentativă și liberală, pune accent pe separarea puterilor în stat, un sistem judiciar independent și un sistem de verificare și echilibrare între diversele ramuri ale sistemului de guvernare, nu neapărat pe necesitatea fiecărui cetățean de a intra în detaliul fiecărui aspect al guvernării.
Nu s-a schimbat nimic de anul trecut când discutam despre interzicerea drogurilor. Da, sigur, am avut un accident absolut înfiorător căruia i s-a făcut promovare la greu, inclusiv cu poze de la fața locului. Da, îl avem pe Cătălin Țone care a devenit vedeta luptei antidrog luptând cu faptul că la un concert unde toată lumea era prezentă cu acordul părinților semnat (obligatoriu), s-au folosit cuvinte urâte, gen „țiganca” pe care le învață copiii. Dar, după cum vă spuneam și anul trecut, România nu vorbește serios despre lupta anti-drog dacă nu vorbește despre drogul care încă face cele mai multe victime în România: alcoolul. Și sunt câteva considerații de luat în seamă - o să mă opresc la două probleme:
La cenaclul R&W s-a pomenit fugitiv despre scandalul literar cel mai recent. Poate nu-l știți, și o să-l rezum. Bogdan-Alexandru Stănescu a scris o carte, Copilăria lui Kaspar Hauser, în care a folosit niște termeni derogatorii la adresa romilor. Valeriu Nicolae s-a autosesizat într-un articol în Libertatea și a invocat zeii rasismului, întrebându-se de ce a fost premiată o carte în care sunt folosiți termeni derogatorii pentru romi.
Din situația de la Crevedia, o localitate cunoscută cel mult din glumele celor care căutau un înlocuitor pentru Cucuieții din Deal, unul din episoadele cele mai interesante a fost legat de o nuntă care avea loc în apropiere. Sub 500 de metri distanță de explozie, informa artista care după aia a dat jos postarea. Și chiar dacă e foarte ușor să-i condamni pe cei care au făcut asta, mi-am dat seama că îi înțeleg pe oameni că și-au continuat nunta, chiar dacă eu nu aș fi făcut la fel.
Intru pe mastodon în dimineața asta și în loc de tradiționalul „bună dimineatsa la cafelutsă” văd genul ăla de cugetare care de obicei stă pe un jpeg cu figura unui înțelept antic. „Nu te plânge de luptele pe care le-ai considerat o cauză pierdută și nici măcar nu ai încercat să le lupți”.
Nu știu cât de mulți ați auzit de Oliver Anthony. Un băiat muncitor din Vasluiul american a ieșit acum două săptămâni cu o piesă pe YouTube. Piesa se numește „Rich men north of Richmond”, și în ea se plânge, ai putea spune, de oamenii bogați și cum tratează săracii.
Acum doi ani am vorbit despre dezastrul care era Ecoinsula. Pentru cei care n-au avut răbdare să citească o să facem oricum un rezumat, dar e instructiv și articolul din 2021 oricum.
Context: rămăseserăm suspendați în articolul anterior. România în ‘91 avea constituție dar niciun plan de țară. Mulți zic că nici acum nu are și tind să-i cred. România e o țară care încearcă să facă tot și nimic, nu are proiecte de viitor, nici o idee despre încotro ar vrea să meargă. Au existat două proiecte naționale: integrarea în NATO și integrarea în Uniunea Europeană. Proiectul integrării în Schengen nu animă România în felul în care celelalte două au făcut-o. Nici măcar proiectul trecerii la moneda EURO nu este un proiect care să ne anime, pentru că o dată intrați în Uniunea Europeană oamenii au fost puternic deziluzionați de faptul că schimbările nu sunt atât de spectaculoase. Chiar dacă sunt, și mai binele este omniprezent în jurul nostru, demagogii și politrucii români au luptat an după an să erodeze încrederea în apartenența europeană a românilor.