Zilele astea mai ascultam câteva podcasturi legate de jocuri și s-au înghesuit mai multe știri legate de justiție. Nu, nu o să mă plâng de ce chestii a mai furat Trump, calma te. Concluziile rămân la voi.
Dacă mă aude cineva de la vreun partid politic: este momentul să se pună un articol de lege care să spună că absolut tot codul sursă produs pentru o instituție românească ar trebui să fie publicat în regim open-source.
Am mai avut rant-uri de genul acesta, și în general am cam cerut oamenilor cu care am mai discutat pe tema asta un rant, o opinie, pe care s-o public pe blog. O facem ca un efort de documentare a momentului curent - cum vedem lucrurile. Poate pe viitor o să ni se pară naiv, poate nu; dar cred că e important să ne zicem părerile.
Prima: SUA a pierdut la campionatul mondial de fotbal după ce au trișat folosind arsenalul politic la dispoziție. Trump s-a dus la FIFA să le ceară să le repună cotonogarul în echipă, și tipul cu nume inventat de un jucător de Scrabble disperat s-a ales cu cel mai prost renume posibil. Folarin Balogun o fi un jucător foarte bun (acum, e golgheter pentru o echipă a SUA, nu ne spune foarte multe lucrul ăsta), dar o să rămână mereu cu stigma de a fi jucat în ciuda faptului că fusese eliminat, în ciuda tuturor uzanțelor și împotriva fair-play-ului.
Circula un banc, nu știu sigur dacă era spus despre Ronald Reagan sau era ceva mai vechi de-atât. Bancul ăla suna cam așa:
Când spuneam despre alegerile politice absolut teribile ale concetățenilor noștri, foarte des am pomenit un aspect foarte important, care îi împiedică pe oameni să facă alegeri mai bune (nu corecte, doar mai bune). Motivul acela ține de consecințe; mai precis, că atunci când oamenii propun lucruri precum „răul cel mai mare” o fac fără să se gândească la cel mai important aspect al acestei alegeri, anume consecințele.
Nu am fost niciodată o slugă bună. Nu pentru că nu aș ști cum să plec capul și să zic „da, șefu’”, ci pentru că sunt prea prost ca să fiu o slugă bună, nu știu să coafez „șefu’” așa cum trebuie, să-l mint când trebuie, să-l laud când trebuie, îmi lipsește capacitatea de a identifica momentele bune în care să mă aplec să lustruiesc bocancul care să-mi dea șpițul în fund.
Suntem în plină reaprindere a scandalului Epstein (știți voi, cel în care se discută dacă posibil toți oligarhii americani sunt niște violatori de copii, în frunte cu Trump) și celebrăm faptul că Musk e evaluat la 1 trilion de dolari, primul om care a muncit atât de mult încât ți-ar trebui câteva milioane de ani să-l ajungi. Mai vedem și prezența spectaculoasă a unui stat fascist la Cupa Mondială de Fotbal. Este normal să scape această știre:
Chiar dacă vorbesc despre AI, IA, LLM-uri sau MLM-uri (că v-am explicat, Model Lingvistic Masiv), nu este o postare tehnică. Vreau să vorbesc despre trei abordări moderate a fenomenului AI în societate. Nu mă uit la oamenii care urăsc mortal fenomenul sau oameni care iubesc orbește inteligența artificială. Nu, mă refer la câteva atitudini prezente între noi, ăștia, populația „normală”.
În atenția Consiliului Superior al Magistraturii și doamnei Lia Savonea,