Social

Una din temele recente de discuție e cine primește banii de la ruși, și pe cine plătește Putin în România. Ziariști cu experiență aruncă din când în când niște nume, toată lumea știe că Simion primește bani de la Putin, și din când în când oricine are o opinie neconformă primește banii rușilor. Ovidiu, de exemplu, când vorbește despre cum Parlamentul României nu a recunoscut niciodată independența Ucrainei în forma de acum. Pe de altă parte, avem o mulțime de oameni care primesc banii americanilor, și care fac planurile americanilor în România - de exemplu acest halucinant exemplar jurnalistic care aruncă cu atâtea teorii în stânga și-n dreapta că la un moment dat e posibil chiar să nimerească ceva. Plus, să nu uităm, planurile lui Bill Gates sau George Soros, care pentru un motiv care ne scapă dă bani ca oamenii să fie revoltați contra românilor verzi, din câte înțeleg.

Postarea asta e, real, una de autoanaliză. O să vorbesc un pic despre dreapta românească și despre iluziile pe care și le face de una singură, despre criza politică actuală (pe care nu o discutăm pentru că e război în Ucraina, dar o trăim) și un pic despre valorile dreptei și de ce ele nu funcționează real. Până acum vreo 10 ani, sau poate chiar mai curând, m-aș fi auto-etichetat „de dreapta”. Îmi e greu s-o mai fac astăzi, în primul rând pentru că nu mai cred în sistemul politic pe spectru liniar, și nu mai cred în opinii care vin la pachet.

Sunt curios cât de mult învățăm din ce se întâmplă acum în jurul nostru. Cred că nu există zi în care să nu aflăm lucruri noi despre noi înșine ca societate, ca oameni, ca indivizi.

Ce urmează nu e rezultatul gândirii supreme a unui analist politic infailibil, ci e părerea mea personală despre situația politică la zi. Părerea asta e formată mai degrabă prin interacțiunea cu știrile locale din Brașov, dar și cu memele politice care mai apar în presa centrală. S-ar putea să fiu complet pe lângă. Așa că să-i dăm drumul:

Neurmărind știrile nu am fost la curent că cineva notabil (poate chiar și prim-ministrul, din nou) a fost căutat la diplome și a fost găsit cu lipsuri. Dar pentru că mai stau un pic pe Twitter, am aflat că se discută aprig despre plagiate, și că există oameni cărora chiar le pasă (dar, în același timp, nu există consecințe pentru plagiat). Ok, a trebuit să verific, într-adevăr, e vorba de primul ministru Ciucă.

Într-un interviu care mi se pare că a trecut relativ neobservat, Laura Kövesi a zis următoarea chestie:

Țin minte extrem de clar momentul în care Ole Gunnar Solskjaer a fost numit manager interimar la Manchester United. Jucam Witcher 3, așa cum povesteam și în articolul ăsta, și mă băteam cu niște harpies în Skellige (știu exact și locul). Zilele trecute mă gândeam că mi-e poftă de un Witcher 3, doar că tot aștept un patch HD de la CDPR pentru W3, și am amânat. Altfel, probabil, când venea vestea despre demiterea lui Ole poate că jucam din nou Witcher, și mai omoram ceva monștri pe undeva.

Apare ca o temă recurentă în discuțiile recente un regret că românii consumă prea mult conținut audio-vizual de calitate. Ne uităm la cele mai bune filme, la super-producții de milioane de dolari, citim cele mai bune cărți, selectate de cei mai exigenți critici de pe mapamond. Și prin asta, cred eu, ne asasinăm cultural, pentru că nu dăm foarte multe șanse unora dintre noi să crească, să își construiască un renume și să devină din ce în ce mai buni.

Am făcut cam rar lucrul ăsta, dar acum s-au strâns trei recomandări de podcasturi românești. E un moment bun - odată cu curățenia de toamnă să aveți ce să vă puneți în urechi.

TL;DR O divagație prelungă despre problema identității, sau un pretext ca să mai necăjesc niște cititori.