Social

Câteva idei cu care am rămas în urma Eurovisionului din 2022 - din care am prins doar finala, după ce am fost crunt dezamăgit de alegerile făcute de juriul românesc. De fapt, poate aia ar fi prima idee pe care ar trebui s-o zic, și anume că juriul românesc este cam degeaba, niște inutili slugarnici care fac alegeri „strategice” pentru… habar n-am ce. Nu neg că există expertiză muzicală în juriul ăla, probabil că există, poate că e singurul motiv pentru care sunt acolo. Dar în mod sigur nu experiența în materie de teorie muzicală e cea care i-a făcut să aleagă o piesă precum Llamame, cântată în spaniolă pentru că juriul s-a speriat să trimită ceva ce nu va fi înțeles de public. Voi reveni la subiectul ăsta, că mi se pare interesant, dar hai să vedem ce piese a eliminat pentru a trimite Llamame. Și o să vorbesc doar de două:

TL;DR Din ce știu și ce am mai discutat cu lumea din IT sexismul românesc în IT e unul de tip izolat, individual, nu sistemic, și corporațiile în general încurajează un comportament pozitiv cu excepția importurilor externe care de obicei vin cu un tipar sexist.

Dacă nu ești de prin oraș, imaginea care îți amintește instantaneu de Brașov este imaginea Casei Sfatului, cu arhitectura ei un pic dezechilibrată, sfidând un pic normele, cu un muzeu pe care îl vizitează mult prea puțini turiști, marea majoritate neștiind că e ceva ce poate fi vizitat. Și în mod normal ai spune că Casa Sfatului ar trebui să fie punctul central al Pieței, principalul factor de atracție pentru turiștii care trec prin Brașov. Doar că eroul turistic al Brașovului nu e Casa Sfatului. Nu a fost niciodată, și orice localnic știe care un pic cum stau lucrurile ar putea să spună că măcar o dată și-a dat întâlnire acolo. „La fântână” - fântâna arteziană, rotundă, cu treptele circulare din jurul ei. Principalul hub social din Piața Sfatului, motivul pentru care Piața Sfatului încă e relevantă pentru localnici, dar și pentru turiști, fântâna este însă pe cale să dispară.

„Istoria Culturală a României de săptămâna trecută până în zilele noastre” (sau, pe scurt, ICR Podcast) e, pentru vreo câteva mii de oameni, primul podcast în limba română. Lansat în mai 2015, a precedat primul mare val al podcasturilor din România cu un an; a fost printre primele podcasturi de succes, care a scos ideea de podcast din nișă și a dus-o în mainstream. Nu a fost un podcast specializat - a fost un podcast pentru toți, primul podcast generalist care a arătat că se poate face treaba asta și în România.

S-a râs destul de mult pe seama alegerilor interne din PNL. De la glume de tipul „am emoții, daca pierde alegerile?” la tot felul de apropouri legate de eminențe cenușii ce conduc din umbră, foarte puțini însă stau să reflecteze asupra ce înseamnă, real, această lipsă de opțiuni la alegerile PNL. Ciucă e o opțiune pe care membrii de partid PNL nu ar fi avut-o cu un an în urmă. De fapt, nu au avut-o, pentru că în 2021 au mai avut o rundă de alegeri interne, și acolo a ieșit învingător Cîțu. Au trecut doar câteva luni de la alegerile alea, e neimportant care e motivul pentru care sunt necesare noi alegeri. Ele sunt aici, și prea puțină lume explică ce anume înseamnă alegerile astea cu un singur candidat.

Cred că vorbesc prea puțin despre Podcastul de Istorie, proiectul la care lucrez deja de vreo 5 ani împreună cu Sergiu. De-asta mă gândeam că ar fi bine să vă fac un fel de „teaser” - și să scriu câteva lucruri pe care le-am învățat despre Traian și Decebal citind îndeaproape sursele antice, și mai mulți istorici moderni. Urmează un text lung cât un episod de podcast, care presupune că știți chestiile de bază din școală (101-102, 105-106, mine de aur, Decebal jefuia Imperiul Roman) - nu e un ghid complet, nici exhaustiv al problemei. De fapt, sar foarte mult din informație, punând accent pe lucrurile pe care nu le știe chiar toată lumea

Una din temele recente de discuție e cine primește banii de la ruși, și pe cine plătește Putin în România. Ziariști cu experiență aruncă din când în când niște nume, toată lumea știe că Simion primește bani de la Putin, și din când în când oricine are o opinie neconformă primește banii rușilor. Ovidiu, de exemplu, când vorbește despre cum Parlamentul României nu a recunoscut niciodată independența Ucrainei în forma de acum. Pe de altă parte, avem o mulțime de oameni care primesc banii americanilor, și care fac planurile americanilor în România - de exemplu acest halucinant exemplar jurnalistic care aruncă cu atâtea teorii în stânga și-n dreapta că la un moment dat e posibil chiar să nimerească ceva. Plus, să nu uităm, planurile lui Bill Gates sau George Soros, care pentru un motiv care ne scapă dă bani ca oamenii să fie revoltați contra românilor verzi, din câte înțeleg.

Postarea asta e, real, una de autoanaliză. O să vorbesc un pic despre dreapta românească și despre iluziile pe care și le face de una singură, despre criza politică actuală (pe care nu o discutăm pentru că e război în Ucraina, dar o trăim) și un pic despre valorile dreptei și de ce ele nu funcționează real. Până acum vreo 10 ani, sau poate chiar mai curând, m-aș fi auto-etichetat „de dreapta”. Îmi e greu s-o mai fac astăzi, în primul rând pentru că nu mai cred în sistemul politic pe spectru liniar, și nu mai cred în opinii care vin la pachet.

Sunt curios cât de mult învățăm din ce se întâmplă acum în jurul nostru. Cred că nu există zi în care să nu aflăm lucruri noi despre noi înșine ca societate, ca oameni, ca indivizi.

Ce urmează nu e rezultatul gândirii supreme a unui analist politic infailibil, ci e părerea mea personală despre situația politică la zi. Părerea asta e formată mai degrabă prin interacțiunea cu știrile locale din Brașov, dar și cu memele politice care mai apar în presa centrală. S-ar putea să fiu complet pe lângă. Așa că să-i dăm drumul: