Neurmărind știrile nu am fost la curent că cineva notabil (poate chiar și prim-ministrul, din nou) a fost căutat la diplome și a fost găsit cu lipsuri. Dar pentru că mai stau un pic pe Twitter, am aflat că se discută aprig despre plagiate, și că există oameni cărora chiar le pasă (dar, în același timp, nu există consecințe pentru plagiat). Ok, a trebuit să verific, într-adevăr, e vorba de primul ministru Ciucă.
Într-un interviu care mi se pare că a trecut relativ neobservat, Laura Kövesi a zis următoarea chestie:
Țin minte extrem de clar momentul în care Ole Gunnar Solskjaer a fost numit manager interimar la Manchester United. Jucam Witcher 3, așa cum povesteam și în articolul ăsta, și mă băteam cu niște harpies în Skellige (știu exact și locul). Zilele trecute mă gândeam că mi-e poftă de un Witcher 3, doar că tot aștept un patch HD de la CDPR pentru W3, și am amânat. Altfel, probabil, când venea vestea despre demiterea lui Ole poate că jucam din nou Witcher, și mai omoram ceva monștri pe undeva.
Apare ca o temă recurentă în discuțiile recente un regret că românii consumă prea mult conținut audio-vizual de calitate. Ne uităm la cele mai bune filme, la super-producții de milioane de dolari, citim cele mai bune cărți, selectate de cei mai exigenți critici de pe mapamond. Și prin asta, cred eu, ne asasinăm cultural, pentru că nu dăm foarte multe șanse unora dintre noi să crească, să își construiască un renume și să devină din ce în ce mai buni.
Am făcut cam rar lucrul ăsta, dar acum s-au strâns trei recomandări de podcasturi românești. E un moment bun - odată cu curățenia de toamnă să aveți ce să vă puneți în urechi.
TL;DR O divagație prelungă despre problema identității, sau un pretext ca să mai necăjesc niște cititori.
Dacă scrisesem în articolul anterior despre „Școala de la Brașov”, am fost în particular rugat să dau detalii. M-am zăpăcit o țâră, că deși mi-am asumat-o ca un titlu de onoare, nu am definit-o. Așa că în cele ce urmează o să prezint manifestul acestei școli de la Brașov, și o să nominalizez fără posibilitatea de a-și retrage apartenența componenții ei. Spre deosebire de Școala de la Victoria care există și a produs niște lucruri, această școală are marele avantaj de a nu exista și deci a fi influentă fix prin absența ei.
Pentru că acum sunt oarecum în expectativă, reușind să-mi fac o parte din treaba pe care o aveam de făcut săptămâna asta, mi-am făcut timp să văd investigația „Clanul Marelui Alb”, un clip despre care chiar și Victor Ilie (autorul) mărturisește într-un interviu la Morning Glory că nu prea are legătură cu Biserica. Investigația e foarte bună, cel puțin pentru genul de informații pe care le cunoaște un om simplu ca mine, dar încadrarea e foarte proastă. E vândut ca un documentar despre corupția Patriarhului Daniel, sau chiar despre eforturile lui de a ascunde faptul că sub Catedrala Mântuirii Neamului stă Patriarhul în forma lui de Dragon, numărându-și banii.
Am scris ieri despre consecințe, despre cum se simt și despre faptul că nu poți să te lupți neapărat cu ele decât superficial, că schimbarea esențială se face în altă parte: analizând trecutul și privind către viitor.
Povestea de azi este despre consecințe. Povestea, însă, nu este despre ziua de azi. Când vorbești despre consecințe nu vorbești foarte mult despre ce se întâmplă acum, ci despre cele două timpuri care pot rezolva problema: trecutul și viitorul. Astăzi trebuie suportate consecințele.