Social

Acum două luni discutam despre localizarea în limba română, de faptul că localizările aplicațiilor sunt, în general, slabe, pentru că nu prea sunt utilizatori care să ceară localizare de calitate. Și dacă subiectul calității localizării e unul pe care îl rezerv pentru altă ocazie, până la urmă o localizare trebuie, într-adevăr, să fie folosită. Și pentru că vorbeam despre localizarea Windows-ului fără foarte multe date reale (nimeni nu prea avea Windows instalat în română), am decis să fac eu experimentul.

„Când vrei să te asiguri că nu se va face nimic, pune puterea de decizie în mâna mai multor oameni”. Cam ăsta e principiul pe care l-am învățat destul de devreme în cariera mea în IT. În momentul în care decizia se poate lua doar după deliberări, discuții, negocieri, tot mecanismul decizional e încetinit, foarte des în defavoarea proiectelor vizate.

Emma Răducanu, venită, practic, de nicăieri, a câștigat acum câteva zile US Open-ul. Evident, ca și în cazul Biancăi Andreescu, românii au remarcat numele românesc, și au urmărit meciul cu interes, ba chiar s-au și bucurat când britanica din tată român și mamă chinezoaică a câștigat US Open-ul.

Cred că cu toții suntem într-o formă sau alta atinși de evenimentele din Afganistan: plecarea bruscă a americanilor deși nu e deloc bruscă, fiind cunoscută din timp, dar e un eveniment brusc pentru noi, pentru că de fapt nu prea ne interesa subiectul. Dar, ca orice eveniment de genul ăsta, urmările ne-au lovit destul de tare - nimeni nu se aștepta ca talibanii să recucerească atât de repede întreaga țară.

Devine din ce în ce mai încetățenit în oameni că în momentul în care asistă la un eveniment, consumă un produs, se uită la un videoclip sau citesc o carte, spațiul de reacție le este garantat și respectat. Că trebuie să aibă un loc acolo unde să dea ei like sau dislike ca să-și arate aprobarea, că au un loc unde să răspundă cu ceva observație care li s-a năzărit lor. Că e dreptul lor să-și exprime aprobarea sau dezaprobarea în legătură cu ceva conținut publicat online. Că e vorba de retragerea din Afghanistan sau un gol marcat din offside.

Într-un demers care le face mai mult rău, pe care l-aș echivala cu „trântitul cu fundul în baltă” pe care îl face un copil de doi ani care nu a primit acadeaua, PressOne a publicat un articol despre cum, în ciuda faptului că premierul zice că România o duce bine, iată, am găsit trei români care nu o duc bine. Textul, „cât de wow o duc românii…” e unul care nu trădează foarte multă inteligență; autorul, Răzvan Filip, ne explică demersul lui:

Trebuia să primesc un pachet din afara UE, și livratorul m-a contactat să-mi spună că are nevoie de un număr EORI. După ce m-am enervat câteva minute, am completat o cerere pe care n-am priceput-o, și m-am blocat, că n-am priceput ce anume trebuie să fac mai departe. După care mi-am făcut curaj azi de dimineață, și am zis că e mai bine să întreb pe altcineva, așa că tocmai am terminat o conversație cu un funcționar de la vamă (omul de la helpdesk) care mi-a explicat un pic ce înseamnă acel număr EORI. Pentru a procesa orice pachet extracomunitar va fi nevoie de acel număr EORI. Trebuie pusă o cerere conform instrucțiunilor de aici. Un lucru foarte important: când puneți cererea, puneți să vi se acorde acel număr EORI pe o perioadă cât mai lungă (până la data expirării documentului vostru de identitate). Numărul EORI poate fi folosit pentru mai multe tranzacții.

În momentul în care oamenii vorbesc despre lucruri orwelliene se referă, în general, la „statul în care ești supravegheat tot timpul”. Probabil acesta este aspectul și cel mai ușor de sesizat din cartea lui Orwell, 1984; felul în care statul pătrunde în intimitatea ta cam în aceeași măsură în care astăzi o face telefonul mobil (la o scară mult mai mare, totuși, deci e ok). Dar pusă în cârca statului care controlează și organele de opresiune, această armă a supravegherii constante devine letală - nu doar că ești peste tot urmărit, dar cel care te urmărește poate lua decizia de a acționa în urma lucrurilor pe care le-ai spus sau le-ai gândit. Și înțeleg, lucrul ăsta este de natură să ne sperie instinctiv, ne dăm seama că ceva e extrem de defect într-o societate în care fiecare individ e urmărit. O parte din noi am trăit într-o societate similară, și nu o să continui paralela mai mult.

Am stat câteva momente să-mi dau seama dacă exemplul de aici este un exemplu bun de analfabetism funcțional. E un exemplu interesant - analfabetismul în ceea ce privește matematica de școală primară este evident, dar mult mai interesant este mecanismul de adaptare, „coping mechanism” pe care analfabetul funcțional îl dezvoltă pentru a-și proteja ignoranța. În cele ce urmează îl voi folosi pe Cristici interșanjabil, și ca denominator pentru o clasă întreagă de oameni care propun adoptarea unor interpretări strâmbe ale unor lucruri altfel destul de clare.

There is a sad current of opinion among the progressives that the freedom of speech goes „too far”. The „freedom of speech” became a conservative political choice lately, for reasons I’m not exactly sure. Perhaps soon enough progressive will be a stand-in for regressive in the very same way awesome and awe are now positives, not negatives. In this case I will discuss the article of one Raluca Enescu, publishing on the medium platform. Now, it’s hard to be taken seriously when you express your opinions on freedom of speech on a platform that actively stops it, but the irony of this will be the smallest awe inducing part of the article.