În dimineața asta am fost trollat de un articol publicat pe PressOne, așa că voi trolla și eu un pic. E vorba de un interviu cu Ioana Nicolaie, și dacă numele nu vă e cunoscut, nu vă faceți griji, nici mie nu mi-e. Articolul poartă marca tipică a trollajului, un titlu inflamator referitor la zecile de portrete de bărbați pe care le vede pe holul liceului, după care mai spicuim un trollaj micuț:
Șase. Nici sași, nici saci și nici măcar sate sase. În curând fac șase ani de podcast, 450 de ore înregistrate (și încă câteva prin diverse alte locuri). Văzusem acum ceva vreme un articol de-al lui Călin Biriș în care vorbea despre primul lui an de podcasting, și recunosc că m-a amuzat ideea de a scrie și eu un articol despre experiența mea. Dar nu vreau să scriu numai despre ce am învățat - ci și despre cum s-au simțit anii ăștia de podcast.
Mi se pare că foarte multă lume nu înțelege ce este acela un podcast, și cred că ar fi nevoie de o definiție corectă, pentru că în momentul ăsta cuvântul e supra-utilizat, abuzat, și conceptul puternic devalorizat din considerente de marketing.
De departe una din cele mai dificile treburi pe care un om le poate face în epoca modernă este să scrie un e-mail. Am aflat cu uimire că scrisul unui e-mail este cam la fel de mare producător de anxietate ca ținutul unui discurs, unde era celebră o falsă statistică ce zicea că două treimi din oameni ar prefera ca la o înmormântare să fie în coșciug decât să țină discursul-omagiu (asta pe tradiția anglo-saxonă). În mod normal aș fi început cu o introducere, un pic de context, dar îmi dau seama că e mai util dacă întâi pun regulile și apoi le comentez.
Zilele trecute citeam o lungă jelanie încheiată cu o adresare către rromâni. Cu doi r, că așa știe el să scrie atunci când i se ridică aerele generate personal la cap. Ideea era că românii știu doar lecția umilinței, incluzându-se și pe sine într-o încercare un pic obosită de a se da modest. Citind-o, mi-a fost milă.
Lumea blogurilor a discutat un pic zilele astea despre ce a spus despre bloguri Cabral, la o conferință recentă. Nu pe bloguri, așa cum ar fi fost normal, ci pe Facebook, acolo unde am ajuns și eu că aveam un pic de treabă la benzinărie.
Andrei observa foarte corect că se produce prea mult conținut exemplificând și cu podcasturile. Mi se pare foarte corect; am încercat să-i răspund acolo, dar cred că ar fi util un răspuns mai larg, în care să și explic de ce cred eu că sunt foarte multe podcasturi ascultate de foarte puțini oameni. Da, știu, Andrei se referea la toate tipurile de conținut, dar prefer să vorbesc despre ce știu.
Vali a publicat ceva legat de faptul că UE și-ar dori să creeze ceva unelte pentru a face mai ușoară egalizarea salariilor între sexe. Ca de obicei, nimeni nu-i citește postarea - acolo spune, de exemplu, despre momentele în care Google a făcut ceva similar și și-a dat seama că o mulțime de femei angajate făceau mai puțin decât erau plătite.
Bine, el te lasă, sigur că da. Doar că nu. Am următoarea experiență. Contul meu urmărește 750 de oameni. Nu știu cum, pentru că nu folosesc instagram. Mai aterizez din când în când pe vreo poză, dar nu țin minte să fi avut ocazia să urmăresc 750 de oameni. În fine, să zicem că îi urmăresc, și vreau să le dau unfollow. Nu există nicăieri un loc unde pot să văd „pe cine urmăresc eu”. Nu. Pot în schimb să merg la profilul meu și să văd pe cine urmărește profilul meu.
Decât O Revistă a publicat zilele trecute un articol despre cum e descurajată o fată să fie inginer. Cunoașteți povestea la modul general. Fetele în general sunt împinse înspre un anumit tip de meserii, băieții sunt împinși într-o altă direcție. E ca în raionul cu jucării, unde cele albastre sunt pentru băieți și cele roz pentru fete. În cazul acesta, autoarea este Ioana Burcea, o fată de clasa a XII-a care este la primul ei articol în DOR, dar nu la primul ei articol în reviste online. Ea mai scrie și în revista Versus, unde are un articol destul de amplu despre „Ascensiunea și descreșterea feminismului socialist”. Vom discuta și despre asta.