Social

Cum rezistă în carantină oamenii care se urăsc? Cred că au ajuns la un punct de indiferență; o să iasă mai tarați, mai obosiți, mai supărați din carantina asta, mai ales dacă cel mai optimist termen de „eliberare” e peste șase săptămâni. Cred că asta e o lecție bună pentru cei care nu sunt încă într-o relație: poate că gagica aia bagaboantă, sau tipul ăla care are mult succes la toate prietenele tale nu e chiar omul cu care ai vrea să-ți petreci două luni și jumătate în casă.

Asta e prima parte, o mică discuție despre curajul de a-ți asuma consecințele ideilor și acțiunilor.

TL;DR: e aproape imposibil să găsești informație actualizată, corectă, completă. Cred că măsurile de izolare socială sunt excesive din cauza asta. Cred că ar trebui să ne gândim serios la readucerea pe plan local a manufacturii. Și o listă cu niște piese de ascultat și alte asemenea.

În podcastul înregistrat ieri am stat un pic de vorbă despre rețeaua de podcasturi a lui Dragoș Stanca, „ThinkDigital Podcast Network”. Mi-a rămas în minte o idee pe care vreau s-o explic mai pe larg, cum e cu podcasturile și cele două tipuri de „gratis”. Pe scurt, pentru cei care nu vor o poveste întreagă: sunt două tipuri de gratis, gratis plătit de alții și gratis oferit de autor în mod benevol, din diverse motive. Dacă inițial rezultatul e identic (produsul ajunge gratuit pe masa consumatorului), în timp, diferențierea devine din ce în ce mai importantă, mai ales într-o piață în care „gratis plătit de alții” vine într-un pachet cu o sumedenie de compromisuri. Pentru cei nerăbdători, puteți închide pagina aici.

E o diferență între realismul unor oameni și discursul ăla depresiv despre cum România „nu se mai face bine niciodată”. Am un sentiment din ce în ce mai puternic că oamenii ăștia își doresc ca România să eșueze numai și numai pentru ca ei să poată veni după aceea să explice că: „da, de-asta România e de rahat”.

Câteva idei pe care le înțeleg mai bine despre România prin criza curentă. Începem să ne apropiem de câteva puncte vitale ale crizei, suntem încă departe de punctul de maxim, și nu putem să ne dăm seama cât mai e până ieșim. Atenție, urmează o sumedenie de generalizări.

În 1989 nu mai aveam voie să mergem pe stradă în grupuri de trei oameni. Sunt destul de puține lucrurile pe care mi le amintesc – nu am o memorie eidetică, ci prin asocieri, și pe-atunci eram în ciclul primar (deci memoria mea neeidetică e și mai slabă). Așa că sunt puține lucruri pe care mi le amintesc cu claritate, dar felul în care era restricționată circulația e unul din ele.

Tehnic, suntem în a patra zi de stare de urgență, și lucrurile sunt incredibil de calme. Serios, dincolo de secvențele pe care le văd vânate cu obstinație de televiziuni, lucrurile în general sunt calme. Magazinele au stocuri de de toate. Ieri, alaltăieri, la un Carrefour Market de lângă mine rămăseseră fără carne preambalată proaspătă, dar astăzi galantarele erau pline ochi, la fel spațiile cu fructe (în special portocale, vitamina C ftw!). Poate există o penurie de hârtie igienică, dar buttcoin-ul revine și el în rafturi, și chiar dacă am văzut vreo doi rătăciți care luau un cărucior întreg plin ochi cu chestii, oamenii au revenit la cumpărăturile curente, mai mult sau mai puțin în ritm normal.

O chestiune scurtă care îmi stătea pe creier. Acum un an sau doi râdeam un pic de venezueleni că se băteau pe hârtie igienică. Lucrurile păreau simple – cum să ajungi să te bați pe hârtie igienică?

Cred că cea mai facilă atitudine pe care o putem aborda legată de orice nu funcționează în România este cea a defetismului absolut. „E românesc” echivalează foarte des în capul nostru cu „prost”, „rău”, „furat”. În capul nostru corupția e un sinonim pentru România – accidentele de corupție de dincolo ne dau însă un pic peste cap: „da, bă, dar măcar ei fură elegant!”. Ne întrecem în a ne explica nouă înșine cât de rău e tot în România. Și mi se pare că acest anti-patriotism, dintre toate, este cel mai mare păcat al românilor la modul general.