Am fost contactat zilele trecute de cineva de la o agenție, cu o întrebare dacă sunt interesat sau nu să fac bani din Podcastul de Istorie. Este prima oară când sunt contactat, dar numele vehiculate în mail sunt suficient de mari și bine înfipte la cașcaval încât să cred că în curând o să înceapă să se umfle lista de podcasturi românești făcute de câte-un publicitar sau altul care a ascultat dintotdeauna podcasturi și și-a dorit mereu să facă unul.
În momentul în care citeam articolul lui Vlad despre cum CSR-urile sunt ok, am stat să mă gândesc de ce, totuși, simt că articolul respectiv este plin de naivitate. Nu prea puteam să pun degetul pe problemă, unde e.
Zilele astea stăm față în față cu câteva probleme interesante pe care România, ca țară mică ce își așteaptă sentințele morale și economice din altă parte, nu le discută. Hai să vorbim un pic despre Blizzard și Hong Kong.
Cred că am zis-o de atât de multe ori chestia asta încât devine plictisitor. PSD și PNL au făcut un blat, PSD vrea să scape pentru un an de conducere pentru a fi siguri că, din opoziție, vor câștiga alegerile.
Îl las întâi pe Max să vorbească, pentru că ceea ce face el aici e mult mai bine documentat decât ce am să vă zic eu mai departe. Dacă ați intrat pe pagina asta, ați dat play la clipul lui Max și ați înțeles și sunteți de acord cu ce zice, e suficient.
Încep recenzia la acest film cu concluzia. Mi-a plăcut. Nu e deloc un film rău, e exact ceea ce trebuie, și de-acolo veți vedea că părerile noastre diverg.
Înainte de a începe să vorbesc despre Gamergate 2 ar trebui să vorbesc un pic despre motivul pentru care lucrurile pe care le voi scrie mai jos sunt uneori de neînțeles sau pur și simplu ilare pentru un cititor român. Și, pentru că tot sunt acolo, voi continua un pic să explic de ce subiectul este important și pentru noi. După aceea o să vorbesc un pic despre Gamergate 2 și cred că va trebui să amintesc un pic și despre primul gamergate ca să fie clară chestia. Și îmi dau seama că va trebui să vorbesc și despre mentalitatea de turmă în spațiul public, o chestie care ne afectează și pe noi. Deci acel „un pic” din titlu este mincinos. Ok, hai să-ncepem (zgomot de mâneci suflecate). Ah, foarte important, nu uitați că acesta e un „opinion-piece” – și în ciuda lungimii, este chiar și-așa puternic condensat.
E o chestie greu de acceptat, dar o problemă de care suferă lumea din jurul meu (și, evident, și eu) este că încercăm să atacăm toate problemele pe care le vedem în jurul nostru.
Pentru că a început să-mi displacă extraordinar de tare noul editor de la WordPress și cam tot ce înseamnă WordPress în general, mi-am reamintit că eu am în plan ceva. Și am zis că sunt foarte neserios dacă nu îmi revitalizez acel plan, și chiar îl implementez. Că nu ar trebui să fie mare chestie, și am nevoie de ceva să mă motiveze.
Câteva gânduri legate de felul în care comunicăm azi prin diversele unelte pe care le folosim. Că suntem din ce în ce mai puțin capabili să comunicăm față în față, și că multe din lucrurile pe care le zicem, le gândim, le spunem ar fi imposibil de exprimat într-un dialog direct.