Social

Până la urmă zicea bine ce zicea Pleșu când ne amintea că libertatea de expresie e bună, dar nu așa să zici orice. Se pare că a ajuns și în România mania blocatului discursului public.

Pe măsură ce citesc tot mai mult despre articolul 11 și 13 mi se par niște idei cât se poate de bune care nu fac decât să reglementeze ceea ce marii deținători de drepturi de autor din SUA au făcut deja cu destul de mult efort.

Câteodată, când ajung în societate cu oameni pe care nu îi cunosc și spun că lucrez ca programator, câte un glumeț vine să-mi explice că știe el o glumă bună cu programatori. O știți și voi. O știe toată lumea. Eu, însă, spun că nu o știu.

Postarea asta are o audiență de 1; o să intru într-o dizertație plicticoasă pe tema podcastului, publicului român și alte asemenea. E un răspuns la o postare privată de pe Patreonul lui Vali Petcu. Măcar în teorie sunt vag competent să răspund la întrebările de acolo.

… e un pic lipsită de substanță. Am văzut o groază de oameni plângându-se într-o formă sau alta de diversele probleme cauzate de oameni eliberați prematur. Și nu vin să spun că faptul că au fost eliberați prematur nu e o problemă. Slavă Domnului, sunteți destui cei care scrieți despre asta zi de zi pe Facebook, nu mai aveți nevoie de mine să fac parte din cor. Vă ajut un pic cu un punct de vedere din afară.

„La cumpăna dintre ani” avusesem un dialog cu un prieten legat de sursele de informare. Omul, plecat de ceva vreme din țară, citea Hotnews, și i-am sugerat că e pierdere de vreme (nu în termenii ăștia).

Zilele astea am văzut că circulă un articol de pe platforma aia de pe care articolul nici nu apare în primul ecran când îi deschizi pagina. Articolul e semnat de un anume Răzvan Vasile, e bunicel, emoționant pe alocuri, și e un apel mascat (sau fățiș, nu mă pricep la genul ăsta de subtilități) la „hai să fugim din țară”.

Am văzut la Andrei Cismaru topul celor mai consumate materiale pe Youtube de către români. Topul acesta anual e întotdeauna o problemă, pentru că niciodată YouTube nu explică cum e făcut.

Când am scris despre articolul 11 și 13, am scris pentru creatorii de conținut, pentru oamenii care fac un efort deosebit și încearcă să-ți ofere entertainment. Eram oarecum mirat de faptul că românii nu prea au comentat despre articolele astea; începusem să cred că în România astroturfing-ul celor de la Google nu a ajuns. Dar e ok; Google a plătit la Mickey Haș, și urmează să plătească și la ăia mai mici. Așteptați-vă, așadar, la o avalanșă de clipuri cu titluri de sperietoare.

Ca întreaga Românie, sunt și eu luat prin surprindere de ziua națională. Mai mult, chiar, pentru că nici nu mai sunt în contact cu tribul meu, care-și consumă energiile de comunicație pe Facebook. Așa că las aici niște gânduri de aducere aminte peste ani. Poate ajută. Sau poate nu. Gândurile astea le-aș fi pus pe Podcastul de Istorie, dar încă îmi erau neclare în minte, așa că am preferat să le scriu; n-aș vrea să public un episod care să fie o redare monotonă a acestor gânduri.