Senatul american, Mark și noi.
[Postarea asta e pe nicăieri. Poate nici n-ar trebui să-i pun un titlu]
[Postarea asta e pe nicăieri. Poate nici n-ar trebui să-i pun un titlu]
Hai să vorbim cu un pic de onestitate despre românii plecați din țară, că m-am săturat de atâta ipocrizie. Acum vreo 15 ani îmi puneam și eu aceeași întrebare – și am ajuns la o conferință a liberalilor, cu Tăriceanu și Crin Antonescu (nu-l știți, un tip care a dormit vreme de-o lună în scaunul de președinte al țării). M-am ridicat și le-am pus întrebarea care mă durea pe mine: „Bă, băieți, plec sau rămân? Sunt băiat care știe cu calculatoarele, dar n-am răspuns la întrebarea asta”((parafrază. Eram mult prea tânăr, și mult prea impresionat de prezența notabilităților în acea sală)).
Spectrul politic din România, dar nu numai, se împarte în foarte multe categorii. Departe de o dihotomie dreapta-stânga, spectrul politic e împărțit în amețiți, năuci, zevzeci, hoți, adormiți și partide neparlamentare. La care se mai adaugă extremiștii, moderații, centriștii de stânga și dreapta, centriștii de centru, centriștii radicali((la cererea directă a fanilor)), susținătorii a ceva vag legat de gay într-o direcție sau alta, niște ceva cu drepturile femeilor. Însă oamenii permanent nemulțumiți care îți împing soluții nepractice, lipsite de gust și care în momentul în care îți explodează în față se uită la tine și zic că e vina ta că nu ai aplicat bine, ei bine, veganii politicii sunt nimeni alții decât libertarienii. Sunt oamenii care sunt foarte siguri că ei au soluția, care îți aruncă mai multe argumente de ordin moral care în realitate duc la boală psihică. Și soluția e, tot timpul, un stat mai mic.
De fiecare dată când le reamintesc oamenilor că furtul nu e ok, chiar dacă e furt de materiale media, mi se reamintește faptul că IT-ul românesc a fost crescut pe furt și pe piraterie, și vreau să discutăm cât se poate de deschis despre ce a însemnat, totuși, faptul că românii au piratat foarte mult în anii ‘90 și ce oportunități am pierdut datorită pirateriei.
Citind recent știrile (mi se mai întâmplă) am dat peste un citat din Adrian Papahagi, un tip în care în mod normal nu ai avea încredere să-i dai 100 de lei să meargă până la chioșc să-ți ia țigări și Cola fiindcă nu o să fie capabil să aducă restul. Papahagi, dintre autointitulații intelectuali de dreapta (ăia cu libertatea individului, incapabili să facă altceva decât să trăiască pe spinarea statului), explica următoarele:
Mă bucur când mai descoperă cineva aceeași problemă cu ipocrizia maselor pe care am descoperit-o și eu în ultimii ani, și anume că e mult mai ușor să cerem, să pretindem niște lucruri, decât să le facem noi. Cazul de azi e prezentat de Monica Felea
Răsfoind istoria Romei (dacă tot facem podcast de istoria românilor și ne revendicăm din romani, mi se pare normal să vorbim și despre ei) dau peste multe lucruri care îmi demonstrează din nou și din nou că nu se întâmplă mai nimic nou, că oamenii sunt cam la fel și nu se schimbă prea multe nici în oameni, nici în societate.
Pe măsură ce-mi curăț pocket-ul dau peste articole mai vechi pe o temă despre care nu-mi amintesc să fi vorbit foarte mult în afară de podcast. Ideea e că toată lumea vrea să fie super-eroul, și nu mai e loc pentru aspirații mai scăzute.
În ziua de azi vorbim foarte mult despre informație – suntem inundați cu informație, aparent, și creierele noastre nu mai fac față la atât de multă informație. Și mă uit din ce în ce mai ciudat la acest gen de discuție pentru că îmi dau seama că cei care zic așa ceva nu au proprietatea termenilor, și că nu vorbesc despre informații.
Există o comunitate destul de mică numită „Blogosfera SF&F”. Nu există un punct central, cel puțin nu am reușit eu să-l găsesc – pentru mine, Blogosfera SF&F e formată din Georgiana Vlădulescu și Iulia Albota. Proiectul Blogosfera SF&F presupune alegerea unei cărți de citit pentru luna următoare, și luna următoare toată lumea asociată proiectului postează o recenzie de carte. La debutul proiectului am fost invitat să fac parte din el, însă mi-am dat seama că prefer să nu mă implic în proiect, pentru că nu îmi doream să citesc cărțile respective și timpul nu-mi permitea să citesc tot timpul cărțile propuse. Mai ales că e vorba de cărți publicate în România, și de obicei scriitura atroce face imposibilă ingerarea lunară a unui astfel de text.