Citind recent știrile (mi se mai întâmplă) am dat peste un citat din Adrian Papahagi, un tip în care în mod normal nu ai avea încredere să-i dai 100 de lei să meargă până la chioșc să-ți ia țigări și Cola fiindcă nu o să fie capabil să aducă restul. Papahagi, dintre autointitulații intelectuali de dreapta (ăia cu libertatea individului, incapabili să facă altceva decât să trăiască pe spinarea statului), explica următoarele:
Mă bucur când mai descoperă cineva aceeași problemă cu ipocrizia maselor pe care am descoperit-o și eu în ultimii ani, și anume că e mult mai ușor să cerem, să pretindem niște lucruri, decât să le facem noi. Cazul de azi e prezentat de Monica Felea
Răsfoind istoria Romei (dacă tot facem podcast de istoria românilor și ne revendicăm din romani, mi se pare normal să vorbim și despre ei) dau peste multe lucruri care îmi demonstrează din nou și din nou că nu se întâmplă mai nimic nou, că oamenii sunt cam la fel și nu se schimbă prea multe nici în oameni, nici în societate.
Pe măsură ce-mi curăț pocket-ul dau peste articole mai vechi pe o temă despre care nu-mi amintesc să fi vorbit foarte mult în afară de podcast. Ideea e că toată lumea vrea să fie super-eroul, și nu mai e loc pentru aspirații mai scăzute.
În ziua de azi vorbim foarte mult despre informație – suntem inundați cu informație, aparent, și creierele noastre nu mai fac față la atât de multă informație. Și mă uit din ce în ce mai ciudat la acest gen de discuție pentru că îmi dau seama că cei care zic așa ceva nu au proprietatea termenilor, și că nu vorbesc despre informații.
Există o comunitate destul de mică numită „Blogosfera SF&F”. Nu există un punct central, cel puțin nu am reușit eu să-l găsesc – pentru mine, Blogosfera SF&F e formată din Georgiana Vlădulescu și Iulia Albota. Proiectul Blogosfera SF&F presupune alegerea unei cărți de citit pentru luna următoare, și luna următoare toată lumea asociată proiectului postează o recenzie de carte. La debutul proiectului am fost invitat să fac parte din el, însă mi-am dat seama că prefer să nu mă implic în proiect, pentru că nu îmi doream să citesc cărțile respective și timpul nu-mi permitea să citesc tot timpul cărțile propuse. Mai ales că e vorba de cărți publicate în România, și de obicei scriitura atroce face imposibilă ingerarea lunară a unui astfel de text.
Vali a dat între știrile zilei articolul ăsta despre generația „fulg de nea”. Nu le mai zice „mileniali”, le zice „fulg de nea” acum.
În mod normal aș fi scris despre lucrurile pe care nu le pricep votanții PSD despre ce se întâmplă în România acum. De ce ajunge România să fie beștelită în Parlamentul European, de ce corupția își atinge un maxim în 2018, de ce PSD-ul își bate joc de democrație. Dar, cu vreo câteva excepții, nimeni care votează PSD nu mă urmărește, și nu aș face altceva decât să contribui la o cameră de ecou deja suficient de zgomotoasă.
Într-o săptămână în care toată lumea vorbește despre influenceri (discuție iscată indirect de faptul că o fâță cu vagă popularitate pe Instagram nu a reușit să șantajeze un hotel din Dublin) eu mi-am petrecut ceva timp uitându-mă pe timeline-ul de Facebook, să văd cât de important sau valoros este conținutul pe care l-am postat pe-acolo.
Zilele trecute mă întâlnisem cu Vasi, un coleg de muncă cu care am trecut prin prima mea „comandă” la cârma unui proiect. Un moment foarte interesant, din care am învățat multe, poate o să povestesc altă dată mai pe larg – unde vroiam să ajung e la faptul că de fiecare dată când ne întâlnim ajungem inevitabil să ne reamintim de experiența noastră comună. E cumva natural să se întâmple asta.