În mod normal aș fi scris despre lucrurile pe care nu le pricep votanții PSD despre ce se întâmplă în România acum. De ce ajunge România să fie beștelită în Parlamentul European, de ce corupția își atinge un maxim în 2018, de ce PSD-ul își bate joc de democrație. Dar, cu vreo câteva excepții, nimeni care votează PSD nu mă urmărește, și nu aș face altceva decât să contribui la o cameră de ecou deja suficient de zgomotoasă.
Într-o săptămână în care toată lumea vorbește despre influenceri (discuție iscată indirect de faptul că o fâță cu vagă popularitate pe Instagram nu a reușit să șantajeze un hotel din Dublin) eu mi-am petrecut ceva timp uitându-mă pe timeline-ul de Facebook, să văd cât de important sau valoros este conținutul pe care l-am postat pe-acolo.
Zilele trecute mă întâlnisem cu Vasi, un coleg de muncă cu care am trecut prin prima mea „comandă” la cârma unui proiect. Un moment foarte interesant, din care am învățat multe, poate o să povestesc altă dată mai pe larg – unde vroiam să ajung e la faptul că de fiecare dată când ne întâlnim ajungem inevitabil să ne reamintim de experiența noastră comună. E cumva natural să se întâmple asta.
Am citit în stânga și-n dreapta o mulțime de recenzii pozitive pentru această carte, și am spus că nu e cazul să o ratez. Cathy O’Neil pare să aibă toate cele necesare – știe matematică, a strâns ani de-a rândul informație. Trăiește într-o societate care are niște reguli ilogice, cu sisteme complexe care funcționează foarte opac.
În mod normal nu m-aș fi pus să scriu despre performanța extraordinară a Simonei Halep. A jucat cel mai frumos turneu de până acum – ea este eroina lui Australian Open, în ciuda faptului că a pierdut în finală. Și în ciuda faptului că, pierzând în finală, a pierdut și primul loc, și ocazia de a confirma cu un mare șlem valoarea ei.
Săptămâna asta întreaga societate citește cu emoție scrisoarea deschisă pe care a adresat-o reginei Angliei domnul Sir Patrick Stewart, îndrăgitul actor britanic care l-a jucat pe Căpitanul Picard în binecunoscutul serial Star Trek: Generația următoare și pe Dascălul X din seria de filme Oamenii lui X.
Vali a scos un podcast în care vorbește despre fidelitatea la locul de muncă, și a început să dea diverse exemple din mediul online. E interesant de ascultat, dar vreau să explic un pic ce anume cred eu despre fata aia care lucrează la ING pentru că e posibil să nu se înțeleagă foarte bine.
Dacă e un lucru super-enervant e să aud aceeași mitologie repetată la nesfârșit: „vai, în România o să înveți acel ceva ce nu mai există nicăieri în lume: curentul care te trage”. Este genul acela de clișeu pe care românii îl aruncă în față străinilor, și care e atât de obosit încât ar trebui retras – la fel și cu cel cu „România, țara cu cele mai frumoase fete” (serios, nu v-ați săturat să vă comportați ca niște codoși?). La fel și cuvântul dor.
Există această vorbă, repetată dureros de des, că benzile desenate americane cu super-eroi sunt subțiri ca și conținut, superficiale și clișeistice. Și probabil că așa sunt, doar că foarte des uităm că suntem în punctul în care încă avem de unde alege.
Nu sunt primul care observă că oamenii tineri nu sunt foarte capabili să stăpânească tehnologia care a devenit deja mult prea sofisticată. Și am stat să mă gândesc de ce se întâmplă lucrurile astea.