Social

Un cititor s-a gândit ieri, când a citit articolul meu despre ce mai zice dl. Ernu, că poate ar fi mai sănătos pentru libertatea de expresie dacă aceasta nu i s-ar aplica domnului Ernu, sau, în cuvintele comentatorului:

În timp ce în Venezuela oamenii se omoară ca să facă rost de niște biscuiți de mâncare și guvernul socialist a introdus munca silnică, în România socialismul și comunismul merge înainte. Vasile Ernu, omul care spunea magnificul „mita e liant social”, a făcut zilele trecute o reevaluare personală și și-a dat seama că a ratat în viață. Drept urmare întreaga lui generație a ratat, probabil pentru că nu a reușit să restaureze socialismul științific ca și cale spre comunism.

Reproduc un articol de ziar. Nu e un demers jurnalistic, ci doar un articol care în mare reproduce o postare a unei „mămici îngrijorate”, dar negăsind postarea inițială îmi e foarte greu să văd toată povestea. Importantă e, mai degrabă, morala. Să vedem articolul, întâi:

Zilele trecute am avut o discuție cu Mircea Pricăjan. Oarecum. Impulsionat de faptul că omul are impresia că a avut un dialog cu un fan care îi datora adulație, nu cu un client, și pentru că omul nu face diferența între client plătitor și un scandalagiu de pe net, am început să scriu o postare în care enumeram tarele culturii beletristice din România. Postarea respectivă s-a întins pe 7 pagini în care nu am tratat decât evaziv problema, așa că aceasta e o postare alternativă, concentrată pe întrebarea din titlu.

[articolul a fost scris înainte să aflu că Iohannis a promis că urmărește cu atenție problema planului de țară]

[Când vorbesc de microistorii folosesc greșit termenul – de fapt vreau să zic „micropoveste”]

Pe pietonală e larmă. Nu se aude tare prin fereastra întredeschisă, dar e acolo, o simți și te cheamă. Ești mai mult curios decât deranjat, și vrei să vezi ce se întâmplă.

Mi se întâmplă foarte rar să fac asta pentru că presupune două lucruri. În primul rând, presupune că arăt cu degetul o persoană (ceea ce am mai făcut, e drept), și în al doilea rând presupune că arăt cu degetul un business pe care îl are, un business cinstit pentru care probabil că muncește. Mult. Prea mult. Atât de mult încât îl face foarte rău. Și nu îmi stă în fire să mă iau de oamenii care muncesc mult pentru ceva. De-asta postarea asta e foarte dificilă pentru mine.

Am scris în 2014 despre analfabetismul funcțional, și spuneam acolo că unul din șapte oameni din Statele Unite sunt analfabeți funcțional. Nu aveam o statistică pe România. Acum avem, și arată exact cum mă gândeam că va arăta, îngrozitor.

Există momente în viață în care te întrebi de ce luna strălucește doar noaptea pe cer, iar soarele doar ziua? De ce obiectele aruncate în sus cad în jos, și de ce cele pe care le trântești de pământ sar înapoi în sus? De ce plâng chitarele? Și, poate, o întrebare mai interesantă, de ce nu are Profesorul Xavier chelie?