Pare ciudat că vine asta de la un tip de sub 40 de ani, dar cred că am ghicit care e scopul vieții, universului și tuturor lucrurilor. Douglas Adams îl numea cu oarecare ezitare „42”, fără să dea mai multe explicații. 42 e un număr bun, dar cred, totuși că există un răspuns mai clar și mai simplu: scopul vieții, al universului și al tuturor lucrurilor e fericirea.
Sunt multe lucruri care îmi lipsesc pentru a mă considera un „om normal”. Dintre esențiale: apartament, împrumut la bancă, mașină și chiar carnet de șofer. Nu am o explicație bună pentru primele trei, recunosc că am eșuat la proba maturității, dar pot să povestesc cum e faza cu carnetul de șofer.
Acum că Iohannis este văduvit de o grămadă de degete-n sus, oare ce entitate malignă va umple acest vid de like-uri? Dacă tot v-ați luat like-ul înapoi, cui îl dați?
Să îți scrii memoriile la 21 de ani e cel puțin bizar – dar Yeonmi Park are 21 de ani, și are despre ce scrie. A fugit din Coreea de Nord la 13 ani numai ca să ajungă într-o rețea de traficanți de carne vie din China; a reușit în cele din urmă să-și găsească un drum până în Coreea de Sud. Asta ar fi povestea pe scurt, spusă sec, fără detaliile dureroase cu adevărat.
Am fost în seara asta la o piesă de teatru. E una de-aia modernă, în care nu întârzie spectatorii ci artiștii (ne-au dat drumul în sală cu aproape 20 de minute întârziere), și în care referințele la flatulații sunt suficient de întâlnite încât să nu ne mai sperie nimic, mai ales că în mijlocul scenei trona un vas de toaletă.
Urmează un text care va avea câteva aluzii și exemple din programare. Dacă tu crezi că nu ești pregătit pentru așa ceva, dacă crezi că nu-l vei înțelege și că o să vorbesc treburi prea inginerești atunci postarea asta e fix pentru tine. E ușor să-l iei pe nu în brațe. „Nu” e un răspuns decent, simplu, și poate fi îndulcit – „nu pot” (sugerând că tu nu poți, dar altcineva poate că ar putea) sau oarecum finalul „nu se poate”, care sugerează că nu numai tu dar nimeni altcineva nu ar putea să realizeze chestia în cauză.
Eu scriu că Solenoid e o carte proastă. Oamenii reacționează. Unii sunt de acord, da, e proastă. Alții îmi explică cum eu sunt un om lipsit de cultură dacă nu înțeleg gândirea extraordinară a marelui geniu din Carpați. Dar cei mai amuzanți sunt cei care nu sunt capabili să înțeleagă că o părere exprimată nu e o gaură în drepturile tale. Că și voi aveți dreptul la părerea voastră și eu la a mea.
Cu un videoclip la limita cenzurii pe Youtube, cu un mic scandal pornit de Chilian care crede că dacă ai făcut o piesă cu o chitară și simulezi că nu ai voce sigur e piesa lui, Sub pielea mea e piesa săptămânii. Spre mirarea mea însă există câțiva oameni care nu au priceput că Sub pielea mea e despre consumul de droguri, așa că o scriu aici ca să o auziți totuși de la cineva.
Din nou pe scurt, că nu e vreme.
Se închide o stație de metrou. Nu, nu se închide, dar ziariștii sunt puși pe făcut știri false și nu au vreme să afle dacă chiar se întâmplă așa ceva. A venit să calmeze lucrurile Ruxandra Predescu, și-a luat câteva minute să confirme „la botul calului” dacă se întâmplă asta. Nu se întâmplă.
Rivers of London e un roman fantasy pe care l-am citit destul de lent – nu neapărat pentru că este plictisitor, pentru că nu e, ci pentru că era romanul de citit seara, pe Kindle. Din păcate simt că i-am făcut o mare nedreptate, pentru că ideea fantastică pe care se construiește romanul chiar mi-a plăcut foarte mult, însă citindu-l fragmentat simt că nu l-am apreciat la adevărata valoare. În ciuda tuturor acestor circumstanțe, îl recomand – povestea e simpatică, e cu un polițist care vorbește cu fantome ca să rezolve o crimă bizară.