Când câștiga era distractiv, toată lumea urla „Haide Simona”((sau haidesimona, Internetul nu știe majuscule)) și era încântată de progresul pe care îl făcea Simona. Cârcotașii se mai plângeau de isteria fanilor, dar în rest, toată lumea era acolo, pe fază, o „susținea”.
Internetul s-a cam șifonat când Delia a început să cânte despre beție și despre alte lucruri care se mai întâmplă în viața reală. Probabil oamenii nu sunt obișnuiți să audă alți oameni cântând despre probleme reale și, cumva, toată lumea se așteaptă să ne identificăm cu versurile pieselor pe care le ascultăm.
Uneori unele lucruri mi se par atât de evidente încât îmi dau impresia că nu are sens să scriu despre ele. Chestia asta cu consumatul local e unul din acele lucruri, și ăsta e motivul pentru care atunci când o să iau concediu o să rămân prin țară și o să o bat de-a lungul și de-a latul ei.
Grecii sunt considerați fondatorii democrației, la concurență cu romanii (care nu au totuși documentele „în regulă” în zona respectivă a istoriei). Dar pentru că jurnaliștii români au început să scrie despre democrația grecească de parcă ar ști cu ce se mănâncă (sau, vorba poeților, ar fi fost acolo). Doar că democrația grecească nu e ceea ce se presupune că este.
… indiferent de ce anume faci? E o problemă de etică, de disciplină personală dar nu numai. Dacă ești nemulțumit de cum arată țara, de cum arată lumea din jurul tău, totul se întâmplă așa și pentru că tu ți-ai bătut joc de munca ta.
De vreo câțiva ani încoace una din problemele majore ale online-ului românesc este că lumea știe ce se va întâmpla în Game of Thrones. Așa că în ziua în care se dă episodul de Game of Thrones, cei care nu au avut răbdare și stil și au „halit” în fugă următorul episod de GoT se bucurau de plăcerea de a arunca: „Moare Stark”, „Moare X”, „Moare Y”.
Cred că am uitat să vă spun de chestia asta, dar vă spun acum, că nu-i târziu. Vă întrebasem acum câteva săptămâni dacă vă place ideea să ascultați un podcast în română. Acum puteți să ascultați ce a ieșit; mi-am unit forțele cu ale lui Ovidiu și am reușit să publicăm podcastul „Istoria Culturală a României de săptămâna trecută până în zilele noastre”.
Mad Max: Fury Road este Avatar-ul culturii punk. Este frumos, aspectuos, e 3D și are cea mai slabă poveste imaginabilă, însă toată lumea e incredibil de încântată de el. E un film care mi-e neclar de ce se numește Mad Max. Personajul principal petrece cam 25% din film legat de o mașină, singura lui super-putere e că are un cârlig de transfuzie după el. Mad Max este personaj secundar, iar filmul ăsta ar fi putut să se numească foarte bine „Imperator Furiosa”. Dar hai să nu anticipez, să vorbesc întâi despre lucrurile faine din el.
E păcat, pentru că singurul mod în care vă puteți da seama cât de varză e piticigratis e citindu-i articolul despre East European Comic Con. E o capodoperă a cerșitului de atenție, a glumelor forțate și a motivului pentru care un tip ca el și-ar lua roșii stricate în freză imediat ce ar deschide gura.
Acum vreo două săptămâni am prins o discuție paralelă cu mine. Nu eram implicat, așa că mi-a fost mult mai ușor să o urmăresc. Doi oameni pe la vreo 45 de ani se plângeau cum rock-ul românesc a murit în anii ‘90. Cred că momentul care m-a iritat cel mai tare a fost cel în care oamenii și-au amintit de legendara emisiune a lui Petre Magdin. Rar am auzit oameni vorbind cu mai multă reverie despre ceva, totul fusese magic cu emisiunea lui Magdin, extraordinar, demențial, cel mai tare, cea mai mișto chestie