Căutarea unei Românii balcanice

Sunt zeci de variante în care pot să intitulez acest post, dar am ales sentimentul care m-a marcat cel mai puternic – acela al unei Românii balcanice, occidentale şi puternic româneşti, cu o patină unică pe care cu greu o mai poţi găsi azi.

Vorbesc despre spectacolul “Mic şi-al dracului” care colectează versuri de Ion Pribeagu, interpretate de Maia Morgenstern. Un spectacol iniţial anunţat ca ‘stand-up comedy’ – în lipsa unei alte definiţii pentru spectacolul ce a avut loc. Recunosc, nu am ştiut ce să aştept. M-a mirat alăturarea ‘stand-up comedy’ şi Maia Morgenstern, ceva nu mergea.

Şi, dacă vreţi, este un spectacol de stand-up comedy. Dar nu vă aşteptaţi la umor servit pe bandă rulantă de un imitator de Seinfeld ce crede că a inventat gluma cu un român, un german şi-un american. În schimb luaţi aminte, pentru că umorul nu e direct, e servit prin versuri îndrăzneţe şi subtile (sau nu) care te poartă prin atmosfera ante şi interbelică. Prezentarea autorului, urmată de povestioare despre prezumtivele aventuri de tinereţe cu final de gag de film mut şi de glume spuse fără grabă dar cu mult umor. Iar toate acestea punctate şi susţinute de un dansator priceput ce acoperea un spectru larg, de la dansuri pe muzică cu influenţe orientale, acorduri tipic balcanice sau fado. Un spectacol în care comedia este readusă la adevărata ei valoare – căci cineva mai citit ca mine m-a învăţat că adevărata comedie e tragedie. Un spectacol complet, cu muzică, vers, dans şi joc actoricesc, în care publicul a fost implicat, chiar de la inteligenta intrare în scenă (în care Maia ia atenţia tuturor care apoi e disturbată de actorul secund ce ‘trezeşte’ din admiraţie spectatorii).

Un spectacol reuşit şi din cauza publicului. Nu mai mult de 40 de persoane să fi fost, sau poate 50 – se ştie că clubul organizator are un renume prost în a organiza astfel de evenimente. Dar implicarea a fost mult mai puternică decît a 1000 de persoane. Mi-a plăcut extraordinar felul în care abătîndu-se de la textul dinainte pregătit (sau nu) păstra atmosfera, cu gesturi mici dar pline de umor – genul de umor pe care nu-l poţi transpune în cuvinte pentru că îşi pierde tot hazul.

Versurile, mai cu perdea, mai fără, simple, dar reuşesc să prindă. Jocul Maiei a fost excelent, şi deşi lucrurile nu au fost ‘perfecte’ cap-coadă, prestaţia compensează pentru minusuri. Dar spectacolul ar fi fost extrem de fad dacă ar fi fost lipsit de dansul ‘ajutorului’ Maiei, pe care nu voi şti să-l numesc, dar poate mă va ajuta cineva din public :P. Dansul care transpunea tristeţea atît de puternic împletită într-o cîntare grecească tradiţională, care exprima atît de bine bucuria vieţii dintr-un dans latino-american sau punea atît de bine sufletul balcanic dintr-un cîntec lăutăresc românesc sau dintr-un cîntec sîrbesc, care punea atît de bine în scenă tristeţea unui fado… Punctînd perfect un spectacol de comedie… atît de trist… atît de frumos de trist…

Maia Morgenstern ne-a dat să gustăm un pic dintr-o prăjitură care tinde să fie pierdută în marea de ‘Terminator 1, 2 şi 3″ şi Rocky (toată seria, fără număr). Iar prăjitura aceea se numeşte România modernă. România care l-a născut pe Caragiale, care l-a ţinut în braţe pe Eminescu, care a născut un Eliade, un Cioran sau un Ionescu. România aceea frumoasă de care a mai vorbit şi Tudor Gheorghe într-un spectacol pe care l-am comentat deunăzi. O Românie pe care o credeam perimată în momentul în care Maia încerca să spargă gheaţa puţinilor spectatori din club. O Românie ce nu ar fi fost în stare să aprecieze poezia. Şi totuşi, rezultatul a fost un spectacol aplaudat minute în şir.

Mă întreb cît din România aceea frumoasă a intrat în sufletele celor prezenţi. Nu ştiu, sper că a fost cît mai multă.  Pînă una alta, aplauzele mele şi Jos Pălăria! Un spectacol unic, dar sper eu că nu unicat – e nevoie de mai multă poezie şi mai multă subtilitate în viaţa noastră. Mulţumim, Maia!