Căutarea unei Românii balcanice

Sunt zeci de variante în care pot să intitulez acest post, dar am ales sentimentul care m-a marcat cel mai puternic – acela al unei Românii balcanice, occidentale și puternic românești, cu o patină unică pe care cu greu o mai poți găsi azi.

Vorbesc despre spectacolul „Mic și-al dracului” care colectează versuri de Ion Pribeagu, interpretate de Maia Morgenstern. Un spectacol inițial anunțat ca ‘stand-up comedy’ – în lipsa unei alte definiții pentru spectacolul ce a avut loc. Recunosc, nu am știut ce să aștept. M-a mirat alăturarea ‘stand-up comedy’ și Maia Morgenstern, ceva nu mergea.

Și, dacă vreți, este un spectacol de stand-up comedy. Dar nu vă așteptați la umor servit pe bandă rulantă de un imitator de Seinfeld ce crede că a inventat gluma cu un român, un german și-un american. În schimb luați aminte, pentru că umorul nu e direct, e servit prin versuri îndrăznețe și subtile (sau nu) care te poartă prin atmosfera ante și interbelică. Prezentarea autorului, urmată de povestioare despre prezumtivele aventuri de tinerețe cu final de gag de film mut și de glume spuse fără grabă dar cu mult umor. Iar toate acestea punctate și susținute de un dansator priceput ce acoperea un spectru larg, de la dansuri pe muzică cu influențe orientale, acorduri tipic balcanice sau fado. Un spectacol în care comedia este readusă la adevărata ei valoare – căci cineva mai citit ca mine m-a învățat că adevărata comedie e tragedie. Un spectacol complet, cu muzică, vers, dans și joc actoricesc, în care publicul a fost implicat, chiar de la inteligenta intrare în scenă (în care Maia ia atenția tuturor care apoi e disturbată de actorul secund ce ’trezește’ din admirație spectatorii).

Un spectacol reușit și din cauza publicului. Nu mai mult de 40 de persoane să fi fost, sau poate 50 – se știe că clubul organizator are un renume prost în a organiza astfel de evenimente. Dar implicarea a fost mult mai puternică decît a 1000 de persoane. Mi-a plăcut extraordinar felul în care abătîndu-se de la textul dinainte pregătit (sau nu) păstra atmosfera, cu gesturi mici dar pline de umor – genul de umor pe care nu-l poți transpune în cuvinte pentru că își pierde tot hazul.

Versurile, mai cu perdea, mai fără, simple, dar reușesc să prindă. Jocul Maiei a fost excelent, și deși lucrurile nu au fost ‘perfecte’ cap-coadă, prestația compensează pentru minusuri. Dar spectacolul ar fi fost extrem de fad dacă ar fi fost lipsit de dansul ‘ajutorului’ Maiei, pe care nu voi ști să-l numesc, dar poate mă va ajuta cineva din public :P. Dansul care transpunea tristețea atît de puternic împletită într-o cîntare grecească tradițională, care exprima atît de bine bucuria vieții dintr-un dans latino-american sau punea atît de bine sufletul balcanic dintr-un cîntec lăutăresc românesc sau dintr-un cîntec sîrbesc, care punea atît de bine în scenă tristețea unui fado… Punctînd perfect un spectacol de comedie… atît de trist… atît de frumos de trist…

Maia Morgenstern ne-a dat să gustăm un pic dintr-o prăjitură care tinde să fie pierdută în marea de ‘Terminator 1, 2 și 3’ și Rocky (toată seria, fără număr). Iar prăjitura aceea se numește România modernă. România care l-a născut pe Caragiale, care l-a ținut în brațe pe Eminescu, care a născut un Eliade, un Cioran sau un Ionescu. România aceea frumoasă de care a mai vorbit și Tudor Gheorghe într-un spectacol pe care l-am comentat deunăzi. O Românie pe care o credeam perimată în momentul în care Maia încerca să spargă gheața puținilor spectatori din club. O Românie ce nu ar fi fost în stare să aprecieze poezia. Și totuși, rezultatul a fost un spectacol aplaudat minute în șir.

Mă întreb cît din România aceea frumoasă a intrat în sufletele celor prezenți. Nu știu, sper că a fost cît mai multă.  Pînă una alta, aplauzele mele și Jos Pălăria! Un spectacol unic, dar sper eu că nu unicat – e nevoie de mai multă poezie și mai multă subtilitate în viața noastră. Mulțumim, Maia!