Căutînd experiențe

Acum cîtăva vreme vorbeam de Spritz, aplicația de citit în viteză, care avea ca slogan: „But can it get you through Atlas Shrugged?” sau ceva similar. Am încercat și eu aplicația și am ajuns exact la aceeași concluzie la care au ajuns și cei de la Ars Technica:

Speed reading nu înseamnă că o să ajungi și să înțelegi ceea ce citești. Ori, în momentul în care citești, cauți experiența pe care vrea să o transmită cel care a scris textul respectiv. Degeaba te îndopi cu cuvinte, nu rămîi cu nimic de pe urma lecturii tale.

Am ajuns la aceeași părere și după ce am încercat să ascult audiobooks pe drumul spre și de la muncă. Podcast-ul „History of Rome” a fost foarte fain, dar are doar 190 de episoade, și a ajuns la final. Da, audio-book-ul mă ajută să parcurg o carte dar ceea ce nu îmi dă e reveria specifică unei cărți de beletristică. Nu mă ajută să intru în universul cărții respective, să mă bucur de ea cu adevărat, pentru că acea carte are propriul ei ritm care nu e și al meu. Ori eu nu vreau să citesc mai repede, ci vreau să vibrez laolaltă cu cartea.

Încercăm să facem lucrurile din ce în ce mai eficient. Ne numărăm caloriile consumate în diverse activități, ascultăm muzică aprobată neuro-științific, căutăm partener perfect cu talente de star porno și mintea lui Stephen Hawking. Avem perfecțiunea și eficiența în minte însă suntem săraci în experiențe; știm cum să trăim perfect, citim despre cum să trăim perfect, ni se spune cum să trăim perfect, dar nici măcar la un concert nu mai putem să mergem fără să facem o mie de poze semi-inteligibile și filmînd prestația artiștilor, fără să putem să ne bucurăm de ea pe măsură ce se desfășoară.

De-asta copiii internetului sunt atît de triști; pentru că experiențele lor sunt pe un sfert trăite și pe trei sferturi ‘share-uite’. De-asta am rămas copii în umbra Internetului; pentru că nu mai avem experiențe, nu mai avem momentele astea de învățare lentă, nu mai apreciem răsplata unui efort susținut; vrem acum, rapid, vrem experiența, vrem să o consumăm, să producem ceva semi-digerat, să mergem mai departe.

Văzusem mai demult și îmi notasem prin bookmark-uri că vinilul și casetele audio revin la modă. O modă firavă, cred eu, dar cei mai mulți caută o experiență tangibilă. Vor un contact mai intim cu muzica pe care o ascultă; vor ceva mai mult decît o colecție de octeți, și sunt dispuși să plătească pentru acel contact intim. Îi înțeleg, dar se amăgesc. Experiența vinilului este una nu de ascultare de muzică de calitate, ci de deținere a unui obiect. Nu e o experiență muzicală.

Doar că generația asta nu știe să mai creeze decît experiențe virtuale. Experiențele reale, acelea greu de digerat, pentru care trebuie muncit, sunt mai greu de atins. Trebuie făcut ceva, trebuie construit ceva și asta e extrem de greu.

Ah, care sunt „generația asta”? Cine sunt copiii care nu știu să creeze? Păi, în mare parte, sunt cei de-o vîrstă cu mine, cei ai căror cultură este cea a adolescenților. Cei care au rămas adolescenți pînă la 30-40 de ani, la fel ca și cei care sunt adolescenți acum și nu au de ales decît să urmeze calea înaintașilor lor și să devină și ei niște adolescenți la 40 de ani.

Pentru că habar nu mai avem să digerăm decent o experiență.