Căutînd experiențe

Acum cîtăva vreme vorbeam de Spritz, aplicația de citit în viteză, care avea ca slogan: “But can it get you through Atlas Shrugged?” sau ceva similar. Am încercat și eu aplicația și am ajuns exact la aceeași concluzie la care au ajuns și cei de la Ars Technica: Speed reading nu înseamnă că o să ajungi și să înțelegi ceea ce citești. Ori, în momentul în care citești, cauți experiența pe care vrea să o transmită cel care a scris textul respectiv. Degeaba te îndopi cu cuvinte, nu rămîi cu nimic de pe urma lecturii tale.

Am ajuns la aceeași părere și după ce am încercat să ascult audiobooks pe drumul spre și de la muncă. Podcast-ul “History of Rome” a fost foarte fain, dar are doar 190 de episoade, și a ajuns la final. Da, audio-book-ul mă ajută să parcurg o carte dar ceea ce nu îmi dă e reveria specifică unei cărți de beletristică. Nu mă ajută să intru în universul cărții respective, să mă bucur de ea cu adevărat, pentru că acea carte are propriul ei ritm care nu e și al meu. Ori eu nu vreau să citesc mai repede, ci vreau să vibrez laolaltă cu cartea.

Încercăm să facem lucrurile din ce în ce mai eficient. Ne numărăm caloriile consumate în diverse activități, ascultăm muzică aprobată neuro-științific, căutăm partener perfect cu talente de star porno și mintea lui Stephen Hawking. Avem perfecțiunea și eficiența în minte însă suntem săraci în experiențe; știm cum să trăim perfect, citim despre cum să trăim perfect, ni se spune cum să trăim perfect, dar nici măcar la un concert nu mai putem să mergem fără să facem o mie de poze semi-inteligibile și filmînd prestația artiștilor, fără să putem să ne bucurăm de ea pe măsură ce se desfășoară.

De-asta copiii internetului sunt atît de triști; pentru că experiențele lor sunt pe un sfert trăite și pe trei sferturi ‘share-uite’. De-asta am rămas copii în umbra Internetului; pentru că nu mai avem experiențe, nu mai avem momentele astea de învățare lentă, nu mai apreciem răsplata unui efort susținut; vrem acum, rapid, vrem experiența, vrem să o consumăm, să producem ceva semi-digerat, să mergem mai departe.

Văzusem mai demult și îmi notasem prin bookmark-uri că vinilul și casetele audio revin la modă. O modă firavă, cred eu, dar cei mai mulți caută o experiență tangibilă. Vor un contact mai intim cu muzica pe care o ascultă; vor ceva mai mult decît o colecție de octeți, și sunt dispuși să plătească pentru acel contact intim. Îi înțeleg, dar se amăgesc. Experiența vinilului este una nu de ascultare de muzică de calitate, ci de deținere a unui obiect. Nu e o experiență muzicală.

Doar că generația asta nu știe să mai creeze decît experiențe virtuale. Experiențele reale, acelea greu de digerat, pentru care trebuie muncit, sunt mai greu de atins. Trebuie făcut ceva, trebuie construit ceva și asta e extrem de greu.

Ah, care sunt “generația asta”? Cine sunt copiii care nu știu să creeze? Păi, în mare parte, sunt cei de-o vîrstă cu mine, cei ai căror cultură este cea a adolescenților. Cei care au rămas adolescenți pînă la 30-40 de ani, la fel ca și cei care sunt adolescenți acum și nu au de ales decît să urmeze calea înaintașilor lor și să devină și ei niște adolescenți la 40 de ani.

Pentru că habar nu mai avem să digerăm decent o experiență.

Fire Dancers (blog.rdln.ro)

Fire Dancers (Foto: Radu Lăncrănjan)

 

Comments

Căutînd experiențe — 6 Comments

  1. “Da, audio-book-ul mă ajută să parcurg o carte dar ceea ce nu îmi dă e reveria specifică unei cărți de beletristică.”

    Păăăiii… în primul rând că History of Rome e podcast, deci n-are nimic de-a face cu beletristica. Și în al doilea rând că dacă ai un audiobook mișto al unei cărți poate să fie o experiență foarte faină în sine pentru că actorul adaugă nuanțe noi.

    Cel mai tare mi-au plăcut The French Lieutenant’s Woman, care audio e excepțională (și în scris e); Jonathan Strange & Mr Norrell; Pullman avea cărțile cu Sally Lockhart care sunt mai mișto audio decât fizice; Sherlock Holmes era iar mișto într-o anumită versiune audio ( http://roxanamchirila.com/2014/01/17/aventurile-lui-sherlock-holmes-audio-gratis-in-engleza/ ).

    Nu că n-ar fi cărți a căror variantă audio nu-i prea bună (vezi Game of Thrones, toate variantele), dar mno.

  2. History of Rome a fost o experiență foarte plăcută, și da, e organizat ca și podcast, se simte altfel, corect. Dar o carte de beletristică e ceva mai cursivă; o să încerc și sugestiile pe care le-ai scris aici să văd dacă reușesc să mă adaptez.

  3. “Speed reading nu înseamnă că o să ajungi și să înțelegi ceea ce citești”

    Prin 2002-2003 era foarte popular trucul cu citirea rapidă al lui Vlad şi Radu Ciocan.

    Tehnica în sine era oarecum de bun simţ, şi permitea “pacientului” să aibă o atenţie sporită, să îşi dezvolte spiritul de observaţie şi memoria. De fapt, mulţi oameni o foloseau în mod natural, fără să fi fost instruiţi de cineva.

    Problema e că la testul de memorie, publicat chiar de el pe site-ul lui, după ceva antrenament, “pacientul” putea parcurge şi înţelege un text şi răspunde la întrebările despre el într-un timp cam de 2 ori mai scurt faţă de oamenii mai neantrenaţi. Cu ceva efort, poate chiar într-un timp de 3 ori mai scurt.

    Dar cum reclama e sufletul comerţului, escrocul nostru nu avea pretenţia că asta e performanţă în ochii lui. El susţinea în faţa reporterilor că trucul lui îi permite unui pacient să fotografieze pagini întregi, 3000-5000 de cuvinte pe minut, să le reproducă din memorie ca şi cum ar avea un hard-disk în cap, să înveţe manuale de sute de pagini în noaptea dinaintea unui examen şi să le pună în ziua următoare pe hârtie fără greşeală.

    Nimeni nu i-a întrebat pe cei doi de ce nu au luat 7 doctorate şi examenul pentru funcţionari europeni şi de ce nu îşi petrec fiecare seară la cazinou memorând fără greşeală la masa de blackjack şi plecând cu saci de bani acasă 😀