Ce am citit – ianuarie 2016

Rivers of London e un roman fantasy pe care l-am citit destul de lent – nu neapărat pentru că este plictisitor, pentru că nu e, ci pentru că era romanul de citit seara, pe Kindle. Din păcate simt că i-am făcut o mare nedreptate, pentru că ideea fantastică pe care se construiește romanul chiar mi-a plăcut foarte mult, însă citindu-l fragmentat simt că nu l-am apreciat la adevărata valoare. În ciuda tuturor acestor circumstanțe, îl recomand – povestea e simpatică, e cu un polițist care vorbește cu fantome ca să rezolve o crimă bizară.

Mi-a plăcut foarte mult ideea (pe care nu vreau să o divulg) și personajul central cu care îți vine foarte ușor să te identifici, că textul e scris la persoana I și intri foarte ușor în poveste. Nu știu dacă cineva plănuiește să-l traducă în română, tot ce știu e că în momentul în care o să reiau seria completă (cinci cărți până acum) probabil o să recitesc Rivers of London pentru că nu i-am acordat suficientă atenție.


The Raven al lui Poe este o poezie pe care am citit-o pentru că mi-am dat seama că am văzut prea multe referințe la textul ăsta, inclusiv câteva jocuri Hidden Object Game care folosesc Corbul ca și punct de plecare, fără să-l citesc. Și așa că l-am citit.

E un text scurt, îl găsiți și pe Gutenberg. Merită.


Mulți consideră 10 Little Niggers opera de căpătâi a Agathei Christie. Nu sunt neapărat de acord, și Zece Negri Mititei, transformată mai târziu într-un mult mai politically correct „And then there were none”, mi se pare o carte cu o idee foarte bună dar care suferă din cauza autoarei (și, poate, a traducerii).

Mi-aș fi dorit să fie o carte mai aplecată înspre horror – să simți mai tare tensiunea și să inspire mai multă teamă. Presupun că pentru anul în care a fost scrisă, cartea Agathei Christie a fost suficient de gravă încât să țină cititorul cu sufletul la gură. Acum însă mi se pare că e ca un thriller vechi – un thriller pe sedative, calm, în care nu te sperie nimic cu adevărat și tensiunea vine în valuri mici și blânde. Chiar mă gândeam că poate suntem prea obișnuiți cu jumpscares ca să mai reacționăm la situații precum cele din Insula Negrului.

În orice caz, Zece negri mititei este un roman bun, pe care ideal l-ai citi cu o hartă și cu poezia de la început pe o foaie separată, ca să poți urmări desfășurarea întregii povești. Recunosc că nu mi-am dat seama care e soluția nici măcar la sfârșit, când a murit al zecelea personaj, și recunosc că poate soluția e un pic trasă de păr. Chiar și-așa, o carte care a primit de la mine trei stele din cinci (Adică mi-a plăcut, dar nu e dragostea vieții mele). Cred că și din cauza traducerii suferă un pic, traducând un limbaj natural și curgător într-un limbaj sec și bizar pe alocuri. Oricum, îmi place seria de autor de la Rao care reunește cele 10 romane pe care însăși autoarea le-a considerat cele mai bune. O să revin, probabil, cu review și la celelalte.


Napoleon Bonaparte este o biografie în două volume a personajului ante-numit, publicată în 1973 și scrisă de Gheorghe Eminescu. Nu cunosc valoarea lui Gheorghe Eminescu, însă țineam minte că cartea asta era bună, pentru că o citisem cândva în școala generală și îmi plăcuse la nebunie. Având însă în vedere că după ce am ascultat podcast-ul lui Mike Duncan despre revoluția franceză și nu mi-am mai amintit nimic din rolul pe care l-a jucat Napoleon în revoluție, am spus că e cazul să recitesc textul.

Și recunosc că nu știu de ce mi-a plăcut când eram mic, poate pentru că nu aveam niciun pic de simț critic. Nu e o introducere de recomandat pentru orice cititor – din păcate ca lectură de pregătire pentru această biografie a lui Bonaparte e necesară o bună cunoaștere a canonului comunist în legătură cu revoluția franceză. Trebuie să știi care sunt maleficii, care sunt ăia buni, și să nu sughiți când vezi exprimări precum: „Acest corsican «parvenit» proclamase Egalitatea (1) ca principiu social” cu nota (la Egalitate) că „trebuie înțeleasă în concepția burgheză”, probabil pentru că egalitatea proletară e mai egală decât egalitatea burgheză. E plin de astfel de exprimări corecte din punct de vedere propagandistic. Citatele și punctele de vedere sunt aproape întotdeauna dintr-o zonă socialist-marxistă, totul e pus printr-o lupă politică. Autorul se mai abate pe alocuri pentru a ne prezenta câteva bârfe, dar e inconsecvent în abordare, și sare din bârfe în prezentări prelungi despre strategii cărora le lipsesc ilustrațiile. Citești despre mișcări de trupe „mai la nord” sau „mai la sud” de niște puncte descrise în carte, niciodată pe o hartă desenată. Nivelul de detaliu e și el inconsecvent – sare convenabil capitolele interesante din viața lui Bonaparte. Reușește să facă anost un personaj extraordinar al istoriei omenirii. Lectura e ternă și împănată cu propagandă comunistă.

Nu am rezistat să citesc și al doilea volum.


Mâna stângă a întunericului a fost o surpriză pentru mine. Venea cu recomandări bune și cu recomandări rele – auzeam de la unii că ar fi un roman rău, de la alții că ar fi un roman foarte bun. Așa că fără așteptări prea mari am intrat în roman, și recunosc că m-a captivat din prima.

Din păcate Left Hand of Darkness e un roman puternic dezavantajat de limba română și de faptul că nu avem un gen neutru suficient de expresiv. Nu știu niciun roman care să aibă nevoie de un mod neutru de exprimare mai mult ca acesta, și se simte pe alocuri faptul că traducerea nu poate ajunge textul original. Chiar și așa, Mâna stângă a întunericului nu suferă excesiv din cauza asta. E un roman bine închegat, cu o idee care probabil a fost șocantă în 1969 când a fost publicat, dar în 2016… nimic șocant. Mi-a plăcut foarte mult, dar asta pentru că m-au fascinat dintotdeauna ghețurile și zăpada, și mi-a făcut o poftă teribilă să recitesc romanele lui Jules Verne petrecute între ghețuri. Știu, nu are aproape nicio legătură.

Chiar și lipsită de șocul ideii principale (un terran stabilește contactul cu o populație în care rolurile sexuale sunt alese și asumate, nu sunt un dat) Mâna stângă a întunericului e o carte fascinantă. Povestea e alertă și am parcurs-o pe nerăsuflate. Are toate ingredientele unui roman bun, chiar dacă nu mai simțim faptul că e unul revoluționar.


Lauren Graham e motivul pentru care te uiți la Gilmore Girls. Să fie clară treaba asta, Lauren Graham e mama, și pentru ea te uiți că pe ea ai prefera să o scoți la o cafea.

Lauren Graham și scrie, iar Someday, Someday, Maybe: A Novel e exact ce e Gilmore Girls în materie de film, minus umorul. Adică e o poveste ușoară, fără asperități, ușor digerabilă. Personajul principal e o chelneriță care vrea să se facă actriță de teatru (sau de film, actriță să fie) și care e prinsă într-un inocent triunghi amoros din care e evident cine câștigă (întotdeauna e un câștigător, nu?). E un roman simpluț, genul care nu o să te marcheze pe viață și pe care îl citești doar pentru relaxare. Roman de aeroport, cum zicea Daniel Mihu. L-am luat exclusiv pentru că Lauren Graham e Lauren Graham.