Ce fabulospiritu’ meu?
Nu prea urmăresc știrile. Nu le urmăresc pentru că mi se pare un efort absolut inutil făcut doar pentru reconfirmarea faptului că da, în România nu se întîmplă nimic.
Așa că probabil sunt ultimul român care a aflat că brandu’ de țară, pe care-l încordăm în stilul Arnold Schwarzenegger este ‘fabulospiritul’. Dincolo de alăturarea aiuritoare, dincolo de toate criticile și miștourile pe care le putem face la adresa acestui fabulospirit, eu cred că este un lucru pozitiv, și mai ales puternic, autentic, românesc.
Parcă văd oșteanul cum pleacă la oaste, chemat de Fănel cel Mare (fiind cel mai mare român e și cel mai plin de fabulospirit), cu cușma plecată pe-o parte, iar măicuța lui, plîngînd pe sub baticul negru de doliu de pe urma răposatului soț mort în atîtea alte războaie cu turcii, îi împachetează niște brînză și niște pîine ‘ca la mama acasă’… Băiatul însă rămîne demn, și după ce privește chiorîș către camerele de filmat, spune:
– Mamă, plec, e timpul meu să slujesc patria!
Iar ea, pierdută, cu sufletul împărțit, nu mai reușește decît să îngaime aproape șoptit:
– Fabulospiritul fie cu tine…
Plînsete, pupături, alea alea. Pleacă omul la oaste, iar la oaste căpitanul îl privește chiorîș (căci turcii îl lipsiseră de-un ochi) și îl provoacă la o partidă de skanderberg.
– Fabulospiritul e puternic în tine! spune căpitanul învins în luptă dreaptă.
La care modest, oșteanul nu răspunde nimic, doar scoate complice roșia și slana și brișca și brînza, cu tot cu pîinea de la mămuca. Căpitanul îi face cu ochiul, scoate și el o stică de țuică pe care e pusă eticheta reglementară: „fabulospirt 80%”. Stop cadru, scris mare pe ecran „Ce fabulospiritu’ meu? Visit Rumeinia”, apoi un cadru mai larg care cuprinde întreaga oștire a lui Ștefan, ostoindu-și foamea din slana și brînza fabulospiriteanului nostru. Eventual, în spate, rămășițele oastei turcești, decimată de vitejii noștri, și cîțiva prizonieri legați cu prazul, țipînd ca vampirul în lumina soarelui.
Păi nu? Ce fabulospiritu’ meu? Visit Rumeinia!