Ce nu-ți zice nimeni despre literatura română contemporană

Pentru că nu se vorbește foarte des despre lucrurile astea, să discutăm un pic despre literatura română și să vorbim despre acele aspecte pe care lumea le recunoaște dar nimeni nu le enunță clar.

Scriitorul român nu are succes. E o chestie pe care o știm cu toții, o recunoaștem în sufletul nostru chiar și atunci când ni se spune că Cărtărescu a fost tradus în 83 de limbi. Știm că nu există scriitor român de succes, pentru că nu îl știm pe acel scriitor român care a vândut carte la străini suficient de mult cât să fie interesant. De exemplu, e foarte posibil ca străinii să fi auzit de Andrzej Sapkowski (Witcher) decât să fi auzit de monumentalul Cărtărescu, cel degrabă obținător de Oscaruri (sau Nobel). Motivul pentru care se întâmplă asta este că românii scriu nedigerabil – și chiar și când scriu direct în engleză sunt foarte plicticoși. Marele Ovidiu Chirovici care se pregătea prin 2015 să fie „7 figure man” din cartea lui, a reușit să vândă undeva la 500 de exemplare în toată Europa, probabil ceva mai mult în România că deja era vândut ca bestseller internațional.

Principalul motiv pentru care scriitorul român nu are succes este că scriitorul român nu știe să scrie. Suntem departe de generația care va scrie formulaic și predictibil, noi nici măcar acolo nu am ajuns; acum sunt organizate peste tot în țară cursuri de scriere creativă ținută de niște oameni care nu au niciun fel de succes în branșă, altul decât supraviețuirea (ei înșiși fiind niște scriitori români fără succes).

Premiile literare, naționale sau internaționale, nu au nicio valoare și cel mai irelevant premiu este premiul Nobel pentru literatură. Atât de irelevant încât Bob Dylan a stat câteva luni bune înainte să arate că-i pasă de colectivul Nobel. Ați citi un roman SF românesc nepremiat? Cum ar fi dacă acel roman ar fi luat premiul „Semilla divertida de oro” la Festivalul de SF din Barcelona? Herta Müller e mai puțin plictisitoare pentru că a luat Nobelul? Ați citit măcar una din cărțile câștigătoare ale premiului „Mihai Eminescu” care a ajuns deja la ediția a 26-a?

Vânzările romanelor din România sunt, în medie, între 200 și 2000 de volume vândute în cam 2 ani. Cu câteva rare excepții care sar de cifra asta, majoritatea se învârt în acest areal. Ca să înțelegeți ce zic, acest articol va fi citit de ceva mai mult de 2000 de ori în următorii doi ani. Cărtărescu a vândut din marele Solenoid cam 6500 de exemplare, din care mai mult de jumătate stau în biblioteci necitite, și mai mult de 90% nu au fost terminate (pentru că e o carte slabă, dar asta am mai explicat-o). Bestseller-urile românești s-au vândut undeva la 1000-1500 de exemplare.

Editurile nu prea discută despre cifre, reale, pentru că le e frică că o să pară cei mai nătăfleți, dar realitatea este bine știută și comentată „behind closed doors”. Suntem într-o eră digitală, ar trebui să avem o statistică a vânzărilor la minut, dar în România, țara în care s-a testat sistemul 3G, early adopter pentru 4G și alte gimmick-uri tehnologice, ne e imposibil să aflăm real câte exemplare se vând dintr-o carte.

Lansarea de carte este cel mai inutil lucru pe care îl fac editurile. Nu există nicio rațiune reală pentru a merge din oraș în oraș cu scriitorul să îl prezinți publicului, pentru că (și o să detaliez în ultimul punct) cititorii nu merită, oricum sunt prea puțini. La o lansare de carte se vând între 2 și 20 de cărți (dar asta doar dacă e mare noroc), și lansările au zero impact pe termen lung. Dar e un mod de a ține scriitorii aproape, și cât de cât mulțumiți.

Cel mai vândut tip de carte e ficțiunea beletristică de tip „povești adevărate” și pseudo-psihologie. Diferența majoră între aceste povești și cele pe care le considerăm „literatură” e că sunt scrise mult mai simplu, mult mai clar, mult mai adecvate cititorului român.

Pentru că cititorul român de beletristică este împărțit în trei categorii majore.

  • Cititorul expert, scandalagiu, care crede că literatura trebuie să fie chin. Ei recomandă Cărtărescu și se uită la emisiunea lui Dan C. Mihăilescu (apropos, ați auzit că l-au dat afară și ăia de la emag? De ce? Pentru că nu se uitau suficienți). Acest grup de experți pare să dea ora exactă în materie de artă, cultură și literatură, în realitate neînțelegând niciuna din cele trei. Sunt acei oameni care caracterizează oamenii în funcție de ce citesc (ah, citești Coehlo, ești prost, ah, citești un roman care are mai mult de o singură frază, ești incapabil să-l deguști pe adevăratul Scriitor, etc., în principiu toți sunt proști pentru că nu au fix aceleași gusturi obscure cu ei). Grupul e exclusivist, și cei care se lasă influențat de acest grup va ajunge invariabil să renunțe la a mai citi literatură, pentru că nu încape atâta suferință într-un singur om. (o să-mi ziceți că în acest grup intră și oameni care nu îi judecă pe cei care nu gândesc ca ei. Pomeniți-le de Fluturi și așteptați).
  • Cititorul normal, care cumpără din când în când câte-o carte și care e dezamăgit și chiar scârbit de experimentele dezgustătoare ale scriitorilor români, nereușind să găsească cărțile alea bune care să-i confirme că totuși, ar putea fi relaxant să citești beletristică. Cel mai des, cititorul normal e fie atras în grupul expert, fie se lasă de citit pentru că e prea complicat să navighezi în piața de carte românească din ziua de azi. Nu există un ghid pentru cititorul normal, nu există o voce clară și de încredere care să-i spună „dacă ți-a plăcut X, o să-ți placă și Y”
  • Cititorul de autoîmplinire, care citește doar ca să-și reconfirme vederile asupra lumii. După o vreme, cititorul normal se satură de atâtea ciudățenii și caută lucruri care să-i reconfirme imaginea asupra sinelui. De-asta e loc de atâtea cărți de pseudo-psihologie, despre secretele succesului, și în acea zonă are succes Fluturi de Irina Binder. Cititori normali care au abandonat capacitatea de a digera un text, de a se delecta cu o ficțiune, fie că-s sătui de recomandările Dan C. Mihăileștilor, fie pentru că-s sătui să li se zică că ceea ce citesc ei e o prostie, fie din alte motive care țin de „real life”. Aceștia sunt, aparent, cei mai mulți.

Cititorul român nu e prost, așa cum elita intelectuală îl crede. Cititorul român e doar confuz. Fiecare carte recomandată este de necitit – și am reclamat pe acest blog două best-seller-uri de genul ăsta, Inocenții și Solenoid – iar cărțile pe care le-ar citi sunt tratate la fel de rău ca și manelele în spațiul public. Editurile merg pe soluții extreme, uneori făcând chestii ilegale – și aici să ridice mâna părinții cu copii de vârstă școlară pentru care au strâns profesorii bani de cumpărat cărți, un lucru profund ilegal pe care nimeni nu are curaj să îl reclame((da, se face evaziune, în plus, se face prin școli, ceea ce e o infracțiune în sine)).

Pe final, câteva concluzii pe scurt. Scriitorii români nu știu să scrie, editorii români nu-s în stare să-i îndrume, elita cititorilor selectează niște texte proaste ca fiind singurele relevante cultural și cititorul mediu ajunge inevitabil într-o zonă literară care nu-l judecă, doar îi reconfirmă vederile asupra lumii. Totul pe foarte puține exemplare vândute, într-o țară de 20 de milioane în care piața de carte e de 80 de milioane de euro (dar mai mult de 90% se dau pe traduceri).