Cetățean și stat

În dimineața asta un bun prieten, Vasi, cu care m-am revăzut după mai bine de un an de tentative, îmi spune: „O chestie pe care am învățat-o din schi este că nu poți obține echilibrul fiind doar reactiv; trebuie să acționezi pentru a-ți obține echilibrul”. Mi-a explicat mai departe că dacă te duci la vale și râpa și denivelările încep să-ți dicteze drumul, mai devreme sau mai târziu te vei dezechilibra. Dacă vrei să nu îți pierzi echilibrul trebuie să abordezi ferm pârtia, și să controlezi tu mișcarea. Nu practic schiul, dar ceea ce îmi spune are foarte multă logică. E o idee pe care, instinctiv, o cunosc, dar până nu mi-a enunțat-o și explicat-o atât de simplu la o discuție la o cafea nu aș fi putut s-o explic la rândul meu.

Sunt două idei importante, legate. Prima, că pentru a fi echilibrat trebuie să acționezi, să alegi tu traseul. Inacțiunea duce la reacțiune - ești obligat să răspunzi obstacolelor pe care le întâlnești în calea ta și asta cel mai probabil te va dezechilibra. Dar ce legătură are asta cu cetățeanul și statul?

Zilele trecute Andrei a lansat o provocare. E o cursă pentru oricine vrea să răspundă articulat acelei întrebări - sunt foarte multe lucruri de explicat și de detaliat. Răspunsul trebuie să explice separația puterilor în stat, sistemul de „checks and balances” construit în stat. Dar în plin colaps în fața epidemiei de COVID-19, să avem o discuție despre „checks and balances”, despre democrație, despre a patra putere de stat, presupune să ajungem în argumente desuete. Știu asta pentru că am încercat de vreo patru ore să formulez un răspuns pentru întrebarea lui Andrei, și am rescris articolul de trei ori fără să fiu mulțumit de rezultat. Așa că în loc să răspund la întrebarea lui, o să răspund cu ceva mai util. O să răspund la două întrebări.

Cum am ajuns aici?

Din nepăsarea cetățenească. Da, știu, am fost cu toții șocați de ce s-a întâmplat la Colectiv, dar dincolo de dezvăluirea că spitalele sunt dezinfectate cu apă de ploaie nu s-a mai întâmplat nimic. Colectiv s-a derulat în 2015-2016 (și încă se mai derulează pentru cei direct atinși de dramă), dar iată-ne în 2020 incapabili să răspundem la o urgență de anvergură.

Și poate par brutal și injust, dar nu ne-a păsat deloc de starea spitalelor din România. Da, am dat „Like/Wow/Sad” și „Share” la articole referitoare la starea jalnică a spitalelor. Da, am dat share nervos la poze din spitalele românești. Dar nu, nu am făcut nimic.

Da, sigur, nu e vina noastră - nu noi înzecim cu apă dezinfectantul. Nu noi am furat din fondurile spitalelor, nu noi am mers în spitale să le distrugem, să umplem de igrasie zidurile, să demolăm noi peste personalul medical pereții scorojiți și ferestrele delapidate. Mai mult, când am văzut treaba asta am consumat minute, poate ore, scriind nervoși pe Facebook un mesaj disperat: „Cineva să facă ceva!”.

Doar că cineva nu face nimic. Nimic nu pare să se schimbe. Instituțiile statului par să ne trateze cu o indiferență criminală în continuare. Iar noi nu facem nimic - sărim de la enervare la enervare, în fiecare zi un cu totul alt subiect pe care să ne consumăm mental. Nici nu-i de mirare că #neamsăturat.

Ce putem face?

Observația de la început nu e inutilă. Inacțiunea duce la reacțiune. Trăim din reacții, și dezechilibrul ne pândește la fiecare colț. Și dacă e să ne luăm după ideea de la început, avem nevoie de acțiune, de alegere conștientă, care să ne ducă în direcția în care dorim.

Ce putem face? Putem să ne implicăm să schimbăm ceva.

Nu, like și share nu e implicare. Implicare înseamnă că în loc să dai like și share, citești și investighezi să vezi dacă ai de-a face cu o minciună, inexactitate, sau adevăr. Implicare înseamnă că dacă într-adevăr simți că te înfurie o problemă intri într-un ONG, te asociezi cu alți oameni care sunt interesați să rezolve problema respectivă, puneți umărul la acea schimbare în bine. Deveniți acel cineva care să facă ceva.

Acolo unde statul tratează cu nepăsare, îi poți responsabiliza pe cei care ar trebui să își facă treaba. Acolo unde statul nu are suficiente resurse, poți chema alți oameni să ajute. Acolo unde legile sunt greșite, să ajuți să formulezi o lege mai bună; acolo unde angajații statului au nevoie de instrucție mai bună să vii cu resursele și informațiile necesare.

Dar să te implici nu în cinci sute de probleme într-un an, să nu schimbi subiectul la fiecare bătaie de vânt. Manualele școlare sunt importante pentru tine? Lasă-i pe alții să se concentreze pe dezinfectanții din spitale. Și lasă-i pe alții să semnaleze și să împingă modificările necesare pentru a reduce din hățișul birocratic. Alege-ți luptele cu grijă. Concentrează-te pe un subiect și ține-te de el, că nu ajută pe nimeni să te enervezi la 100 de alte chestii. Cel mult, ajută-i și pe alții să facă același lucru cu subiectele care îi interesează pe ei.

Ne-am învățat să fim reactivi. Curge prea multă informație, dăm atenție prea multor semnale de alarmă. Cea mai mare parte sunt zgomot care nu ne e util, imagini și fragmente scoase din context. Pierdem controlul foarte rapid, reacționăm la fiecare chestiune revoltătoare. Nici măcar nu mai stăm să o înțelegem. Aceiași magistrați care îngenunchiază fiecare civil care le trece prin față are parte de proteste masive de sprijin ca să i se păstreze independența. Dar reacționând la stimulii direcți uităm imaginea de ansamblu - și uităm că justiția pe care o apărăm spune că o fată de 12 ani și-a dat acordul când a fost violată de un individ de 30-40. Reacționăm ca niște peștișori de acvariu, sărim de la subiect la subiect.

De-asta mi-a plăcut atât de mult ideea de la început. Că atunci când nu reacționezi, ci acționezi, o faci cu mult mai multă deliberare. Și acțiunea e singura care oferă rezultatele dorite.

Dar cred că nu m-am făcut înțeles, pentru că simt în ochii cititorilor neîncrederea.