Chestii irelevante în materie de blog

În sesiunile de D&D, în momentul în care folosești în joc cunoștințe pe care le-ai obținut „out of character”, pe care nu ai putea să le obții real în joc, se cheamă că faci „Meta”. Cel mai des e un lucru rău – într-un Role playing game e principalul mod de a încălca regulile jocului.

În materie de blog, să faci „meta” e să vorbești despre cum faci tu blog. E ok să faci un pic de meta din când în când – în fond, e o activitate pe care o desfășori, e normal să vorbești despre ea. Dar când exagerezi lucrurile pot să o ia razna. De exemplu, prin 2005-7 mă tot lăsam și mă reapucam de blog – și scriam despre asta pe blog. Explicam cum mă iau din nou și cum mă las – asta o dată pe lună. Chiar dacă am câteva articole recente despre cum mă las de blog sau de ce mă iau din nou de blog ele nu sunt materialul dominant. În orice caz, pe-atunci deveniseră conținutul dominant. La un moment dat m-a tras de mânecă cineva (mai mulți oameni, de fapt) și mi-a explicat că nimănui nu-i pasă ce se întâmplă cu un blog cu 30 de cititori.

Și nimănui nu-i pasă de ce scrii, dacă scrii, cât scrii, nu te ia nimeni la dimensiune. Ah, clar, că sunt lucruri interesante pe care le zici, că poate mai scrii două-trei articole pentru tine, sau pentru amicii tăi bloggeri, sigur. se întâmplă. Dar e foarte neinteresant să scrii despre blog în fiecare articol al tău, cam cum face Adriana cu seria ei recentă, DailyBlogAS. La sfârșitul fiecărui articol (articole care nu au legătură între ele), ea pune un disclaimer, în care anunță că în luna martie va scrie 31 de articole, că le va posta la ora 12 noaptea și alte lucruri absolut neinteresante relativ la corpul articolului. E ok să publici un astfel de disclaimer în zonele mai puțin rezistente gen social media, unde ceea ce scrii dispare în 24 de ore, dar pe blog? Dacă vin peste doi ani să citesc o să aflu că tu ai scris în martie (2015? 2017?) 31 de articole și nici măcar nu am un tag ca să le găsesc pe toate și nici măcar nu au vreo legătură.

Ce a reușit Adriana aici e să-și transforme blogul într-o chestie temporară care se dizolvă la 1 aprilie, că dă de înțeles că nu mai scrie după 1 aprilie. Și cititorii nu au de ce să se întoarcă după 1 aprilie, că probabil nu mai scrie nimic. Singurul lucru pe care îl face e să le transmită cititorilor că face un efort zilnic de scris, și uneori mai sare câteva zile că e obosită (ceea ce e ok, ni se întâmplă tuturor, dar ăsta e motivul pentru care nu-mi iau angajamente pe care nu le pot respecta). Ca să nu mai punem la socoteală faptul că seria nu e o serie. Că lucrurile nu au legătură în niciun fel – cel mult poți justifica că e „omul din spate care scrie” legătura, dar aia e toată ideea de la un blog, că omul care scrie e legătura((Cu excepția notabilă a blogului meu și a altor câtorva. E imposibil să mă cunoști citindu-mi blogul.)). Dar ceea ce reușește e să dea impresia că scrie articole de umplutură, că are o normă de făcut.

De-asta nu-mi plac seriile gen blogvember, în care oamenii se chinuie să scrie câte-un articol pe zi în luna noiembrie. Pentru mine blogul e acum (după mai bine de zece ani) o ecuație simplă: dacă vreau să spun lumii ceva care are mai mult de un paragraf pun pe blog. Dacă e doar un paragraf îl fac să încapă într-un tweet, prea rar public pe Facebook dacă am mai mult de 140 de caractere de pus într-o idee.

Și asta mă ajută, într-un fel, să nu public lucruri personale pe blog. Nu îmi anunț prin blog prietena că ar trebui să facă ceva să mă impresioneze. Că aia am învățat în timp, că sunt lucruri pe care nu le faci publice decât dacă vrei să faci o vizită la Capatos și la Măruță, pubelele moralei românești. Că nu îți scoți lenjeria la uscat în fața blocului, că expui ochiului public niște lucruri care nu ar trebui să fie în ochiul public. Practic, seria DailyBlogAS te poate învăța cel puțin două lucruri utile, că nu e ok să scrii despre blog și nu e ok să scrii despre lucruri intime dacă nu ai un scop artistic bine definit. Mergeți să o citiți pe blogul Adrianei.

Și uite cum am făcut și eu niște meta.