Chiar vrem să depindem de Facebook?

De vreo câteva săptămâni se discută din ce în ce mai mult despre faptul că mai multor oameni influenți li s-a interzis accesul la Facebook pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Având în vedere că suntem din ce în ce mai prezenți și oarecum mai dependenți de Facebook ca sursă de informare și ca platformă de exprimare liberă, având în vedere și faptul că Facebook nu are un contact real în România și că deciziile de acordare a „cartonașului roșu” par complet arbitrare, e un moment bun să ne punem câteva întrebări legate de felul în care depindem de această platformă.

Am postat un text cu câteva cuvinte interzise. Nu le-am folosit în contextul lor peiorativ sau jignitor, doar am enumerat câțiva termeni cheie. În aceeași postare le-am cerut prietenilor să-mi raporteze postarea ca jignitoare, „hate speech”.

Pentru oricine ar fi citit și înțeles acel mesaj ar fi fost evident că nu era nimic jignitor în text. Postarea însă mi-a fost cenzurată, și am fost tras de mânecă de tovarășii de la Facebook pentru comportament nesportiv.

Am repetat, în linii mari, mesajul, cu aceeași rugăminte. A durat foarte puțin și mi-a fost ștearsă postarea, și mi s-a interzis accesul la rețeaua socială vreme de o zi. A fost exact ceea ce doream să obțin. O zi mai târziu am repostat un mesaj în care, în linii mari, repetam ideile pe care doresc și ei să le transmită prin regulamentele de utilizare pentru rețeaua socială. De data aceasta raportările prietenilor au fost insuficiente.

Și acum vine întrebarea: De ce nu mi-a fost interzis accesul de data asta? Răspunsul pe care l-au primit cei care au raportat postarea este că aceasta nu contravine regulilor Facebook. Dar atunci de ce o simplă enumerare de termeni contravine regulilor și un text mai lung care în principiu are același mod de a „funcționa” nu?

Am două posibile variante. Fie Facebook s-a prins din comportamentul celor care m-au raportat (dădeau like la postare, conversau cu mine public sau privat), fie Facebook a tradus automat textul și l-a evaluat. Nu exclud varianta #2, dar cred mai degrabă că e vorba de varianta 1. Experimentul va continua și poate voi avea mai multe informații atunci, dar până atunci cred că varianta 1 e cea mai simplă și mai corectă. Pentru că la o validare superficială nu s-ar fi acceptat nici cenzurarea primelor două postări.

Acum să vedem ce zic oameni ca Julius sau ca Dan Alexe. Primul se simte urmărit de PSD, al doilea, pentru că nu joacă la pitici, se simte urmărit de Rusia. Despre mine, estimez că au fost 10-20 de plângeri puse de cei care mi-au citit postarea. Să zicem un maximum de 50 de oameni, deși aici mi-aș exagera puternic popularitatea în Internet. Având în vedere că ai nevoie de atât de puține plângeri pentru a suspenda un cont, poate să fie vorba de PSD? Poate să fie vorba de Rusia? Desigur, doar că nici măcar nu e nevoie de atâta atenție.

E suficient ca un cerc destul de restrâns de prieteni să facă plângere în legătură cu o postare. Într-un univers în care nimeni nu depune o plângere dezinteresat, 10-20 de plângeri sunt enorm, pentru Facebook e un semn clar că ceva se întâmplă acolo. Pentru universul nostru nu e nevoie decât de un om suficient de motivat și de câțiva prieteni.

Este ăsta un motiv suficient de bun pentru a părăsi rețeaua socială? Probabil că nu. Cum spuneam, există iluzia (o iluzie întreținută de rezultatele directe, imediate) că Facebook e „the place to be”. Facebook îți creează impresia că e singurul loc unde poți promova ceva, unde poți exprima un mesaj. Și ăsta e un lucru fals.

Dacă Julius sau Dan Alexe chiar s-ar fi îngrijit de prezența lor online și s-ar fi ținut de blog, oamenii i-ar fi căutat pentru conținutul pe care îl adaugă zi de zi, chiar dacă contul lor de Facebook ar fi dispărut. Vectorul lor de comunicare ar fi fost blogul – o construcție pe care ar fi controlat-o complet. Conținutul ar fi fost în mâna lor permanent – pentru a da jos un blog e nevoie de ceva mai mult decât un simplu „report” pe Facebook.

Însă amândoi au decis să folosească Facebook ca și platformă de comunicare, nu ca platformă de promovare a conținutului de pe blogul personal. Momentul în care au decis că e mai ușor să postezi pe Facebook în loc să postezi pe blog, au făcut două greșeli majore: prima, că au mutat conținutul într-o ogradă pe care nu o controlează și a doua că au devalorizat actul de comunicare – postarea de pe Facebook fiind o chestiune „mai ușurică” decât o postare pe blog.

E tragic, desigur, că Zuckerberg a decis să le taie conținutul respectiv. Protestele lor sunt inutile, pentru că actul de blocare și cenzură este, cum s-a văzut mai sus, automatizat, iar criteriile sunt (aparent) aleatorii((algoritmii nu sunt făcuți publici tocmai pentru a nu fi exploatați, și după cum vedem sunt ușor de exploatat)). Greșeala e exclusiv în curtea creatorilor de conținut care și-au mutat rezultatul activității lor într-o ogradă pe care nu o controlează.

Concluzii? Ceva ușor:

  1. Blogul nu moare. Mențineți un blog, investiți în el ca platforma principală de comunicare în online.
  2. Facebook e o platformă de răspândit conținut, de comentat ușurel, dar orice e mai lung de o frază nu merită zis pe Facebook.
  3. Ce se postează pe Facebook are o durată de viață de maximum 72 de ore. Foarte rar rezistă ceva mai mult. Modul în care e utilizat Facebook descurajează răspândirea mesajului tău către cei care te urmăresc pentru a afla ce ai de zis. Singurul lucru pe care îl încurajează Facebook e negativitatea – negativitatea atrage activitate pe postări, iar activitatea pe postări promovează postarea la mai multă lume. Facebook e o mașină de enervat oamenii.
  4. Dacă vrei o justificare „de ordin superior”, pot să-ți dau una foarte simplă: dacă Facebook s-a apucat să cenzureze postări din 2009 (cum a pățit Marcica) ce te face să crezi că nu își va schimba mâine criteriile să ia orice remarcă negativă la adresa lui Liviu Dragnea (de exemplu) ca fiind neconformă cu regulile Facebook? Nu e ca și cum mini-zeii din Silicon Valley au un minimum de conștiință, nu e ca și cum nu ar colabora cu regimuri criminale sau puse să cenzureze conținutul utilizatorilor din diverse țări care cer lucrul ăsta. Dacă credeți că acest lucru este imposibil, încercați să vă uitați la videoclipuri muzicale pe youtube în Germania.

Nu o să vă spun ce mișto e viața fără Facebook. Prezența a 11 milioane de români care toți au pretenția că au ceva interesant de zis și o opinie care trebuie luată în seamă e un semn că, într-adevăr, e un loc perfect pentru Bergenbier, Neumarkt și Ozun să-și facă reclamă, dar nu e un loc unde opiniile tale să fie real luate în seamă. De-asta de câțiva ani Dan Alexe nu mai e un lingvist de luat în seamă, ci un troll de internet ceva mai sofisticat.

Exclusivismul canalului de comunicare ar putea să dea și el valoarea mesajului. E un gând asupra căruia poate că merită să reflectăm, și să ne retragem în locul unde părerile noastre contează cu adevărat. Adică pe bloguri.

Aparent dacă primești totul de-a gata nu eziți niciodată, mai ales dacă ești femeie

Aparent dacă primești totul de-a gata nu eziți niciodată, mai ales dacă ești femeie