Claymore (manga)

Am auzit de Claymore acum câțiva ani când căutam ceva anime-uri bune. Pe-atunci am dat peste un generic de la Claymore, și mi-a plăcut ideea foarte mult. Adică ce să nu-ți placă? E vorba despre tipe mișto cu săbii enorme cu care se pun pe tăiat monștri.

Cam așa. Seria a fost publicată între 2001 și 2014, și a fost strânsă în 27 de volume. În 2007 s-a făcut un anime după primele 11 volume – cel de care vă povesteam.

Pe scurt, povestea: într-un univers relativ îngust (o insulă) sătenii se confruntă cu niște ființe supranaturale, numite „yoma” – monștri care se hrănesc cu oameni. Monștrii aceștia se pot deghiza în oameni, dar destul de repede îi apucă foamea de măruntaie umane, și omoară. Contra lor luptă Organizația, care are niște luptătoare specializate. Lumea le numește Claymore, după săbiile deosebit de puternice, și oamenii le recunosc după ochii argintii – luptătoarele sunt infuzate cu energia unor „yoma”, dar asta le face luptătoare mult mai puternice, capabile să stăpânească partea monstruoasă.

Organizația are doar 47 de luptătoare, fiecare cu sectorul ei, numerotate după puterea lor. Povestea urmărește evoluția lui Clare, o Claymore, pe care o urmărește un copil ai cărui părinți fuseseră victime ale unui astfel de monstru. Ea e numărul 47 în organizație, dar povestea ei e un pic mai complicată de atât.

Nu o să povestesc tot ce se întâmplă în 27 de volume. Tot ce pot să vă zic e că povestea e extrem de complexă, chiar dacă în primele volume nu e evident. Apar diverse simboluri, diverse sugestii care par întâmplătoare. Personaje care par și ele tangențiale, și care devin centrale acțiunii. Dinamica e superbă, și povestea te va ține cu sufletul la gură.

Câteva detalii foarte importante. Fiind manga, se citește de la dreapta la stânga, „de la sfârșit la început”. Varianta pe care am luat-o eu și pe care v-o recomand reunește toate 27 de volume la un preț decent și fiecare volum are un reminder – prima pagină e despre cum citești în direcția greșită cartea. Te obișnuiești foarte repede, ghidul lor despre cum se citește e foarte intuitiv.

Al doilea element important e că e bandă desenată alb-negru. Cred eu că asta reduce din lizibilitate, dar înțeleg motivul pentru care lucrurile se întâmplă așa – manga e un stil și o artă relativ economicoasă. Uneori asta se răsfrânge asupra conținutului – nu tot timpul e clar cine se bate cu cine, de ce, care din cele 15 Claymores e Clare, Miria sau altcineva. Personajele seamănă foarte mult între ele, și lucrul ăsta face ca scenele de luptă să fie neclare. Bine, mai e și aplecarea japonezilor către scenele de luptă, care devin din ce în ce mai lungi, dar nu mai știi cine se bate cu cine și de ce.

În afară de scenele de luptă (care și acelea au meritele lor, doar că nu sunt motivul pentru care recomand seria), însă, mi-e greu să găsesc alte cusururi pentru poveste. E foarte bine țesută, cu multă atenție pentru detaliu, și întorsături foarte bine gândite. Îmi place, de exemplu, faptul că Clare evoluează dar nu devine cel mai bun luptător Claymore (din punctul meu de vedere Miria e cel mai bun luptător Claymore, dar asta e altă discuție)

Sunt multe momente emoționale, frumos prinse între scenele de acțiune. Există, dincolo de „femei care feliază monștri” un filon emoțional puternic. E imposibil să nu te atașezi de supraviețuitoarele de la Pieta, și să nu rămâi mască la felul în care adevărul despre Organizație e dezvăluit, încetul cu încetul. O serie superbă, pe care v-o recomand din toată inima.