Comentariu despre creștinism

Am spus care e părerea mea despre creștinism într-un articol nu foarte vechi. Nu mi-am schimbat părerea, doar adaug un comentariu și un exemplu.

Povesteam în articolul anterior despre atacurile pornite dinspre generația mea (și cea care îi urmează) asupra creștinismului. Pentru ei, modelul creștinului e, convenabil, unul malefic. E bunica ce i-a chinuit să meargă la biserică în ultimii 10, 20 de ani. E preotul corupt care cere bani foarte mulți la o înmormîntare sau la o nuntă. E cocalarul care merge la biserică de Paște și apoi se îmbată, ca în dimineața de Paște să iasă la grătar în fața blocului. E baba care nu citește decît Biblia (dacă) și îi seacă pe toți cu filosofeli fără rost, și îi obligă pe toți să facă așa cum știe ea că trebuie făcut, și se bagă în viețile lor fără să o fi chemat cineva. Sau e

mulțimea de la slujba de Înviere care asistă impasibilă la leșinul unei bătrîne.

Doar că nu asta e creștinismul. Sunt doar niște indivizi care ne displac teribil, pe care poate ajungem să-i urîm pentru că ne afectează în mod direct. Doar că nu ăsta e creștinismul. Creștinismul se construiește pe un cod moral, niște învățături care nu au nici în clin nici în mînecă cu tot ce am enumerat mai sus. Iar în centrul acelui cod moral e iubirea.

Și ne cam ferim de termenul ăsta. E un termen periculos, ‘iubirea’. Ne angajează, ne obligă… e un termen greu, ce mai. Și pus și în context, e un termen și mai dificil. Toate exemplele de mai sus nu au nimic de-a face cu tema centrală a creștinismului, iubirea.

Revenind la codul moral al creștinismului: recunosc, prefer un ateu care și-a însușit acest cod moral unui creștin care îl ignoră. Și din păcate prea mulți creștini îl ignoră zilele astea. Dar odată înțeleasă și adoptată învățătura creștină, indiferent de promisiunea vieții de apoi, acel om va primi respectul meu, indiferent de apartenența religioasă.

Unul din aspectele care mă deranjează la ateii atît de virulenți în ziua de azi e absența codului moral. Ei spun: „fac bine pentru că vreau să fac bine, nu pentru promisiunea vieții de apoi”. Bun. Și care e binele?

Nu există acel filosof care să ne spună ce e binele, și care să fie urmat de toți ateii. Nu. Binele e mereu relativ; uneori e altruismul, alteori e egoismul, însă de fiecare dată binele diferă de la ateu la ateu. Și asta e ok, pînă la urmă nu trăim ca să ne impunem părerile noastre în viețile altora. Dar povesteam de un exemplu.

demotivation.us

demotivation.us

Această poză a fost postată pe facebook de o amică. Mi-am permis să comentez în legătură cu ipocrizia acestei poze, și m-am legat un pic amuzat de faptul că prezența umană a fost necesară pentru a face poza. Acum însă doresc să comentez mai mult despre ea, în contextul creștin pe care l-am creat aici.

Să luăm textul: „Cel mai frumos lucru din natură: absența omului”. În primul rînd textul denotă acea ură pentru specia umană despre vorbeam pe la începuturi, cînd scriam despre idioțenii gen Poliția animalelor. Omul e un animal complex, care datorită avansului deosebit pe care îl are a început să se urască.

„Patruped: bun, Biped: rău” – acesta a fost sloganul ironic al patrupezilor, care acum sunt partea centrală din portalul conservatorilor români. Ipocrizia sloganului însă e prezentă fără echivoc în oameni precum cei care adaugă astfel de comentarii pe poze. Pentru ei e o realitate; ei reclamă ‘inumanul’ ființelor umane, impunînd un standard de umanitate imaginar, și luînd păcatele celor puțini și aruncîndu-le asupra tuturor. Nu explorez alegerile politice ale posterului, pentru că ar trebui să scriu o postare mult prea lungă. Poate voi scrie.

Revenind însă la analiza pozei, e o vorbă: „frumusețea e în ochiul privitorului”. Ori în cazul ăsta privitorul nu e (credem noi) o vită sau vreun bou, este chiar o ființă umană. Frumusețea nu există fără om, pentru că omul e singurul care poate interpreta ceva ca fiind frumos.

Mai este ceva legat de absolutismul din poză. „Cel mai frumos lucru: absența omului” spune că peste tot de pe unde lipsesc oamenii e frumos. Nu i-am văzut însă foarte încîntați de lacuri sulfurice sau de Marte, despre care au toată libertatea de a spune că sunt locuri frumoase pentru că lipsește complet omul.

Și motivul de tristețe: e o poză frumoasă, însă privitorul vede doar absența omului. Tocmai a stricat o poză superbă, considerînd că poza e frumoasă pentru că lipsește omul. E ca și cum ai spune că Mona Lisa e frumoasă pentru că are o ramă groasă. E stupid.

Și acum mă simt nevoit să mă reîntorc la ideea creștină cu care pornisem. Una din ideile centrale ale creștinismului este: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Ori unde e iubirea de aproape aici? Lipsa omului nu e iubirea de aproape în mod sigur.

De ce am ales exemplul ăsta? E genul de deviație pe care un creștin, un creștin adevărat, nu ar putea să o săvîrșească. Un creștin nu ar putea să nu stea să se minuneze de frumusețea pozei. Lipsa omului? Nu, nu acolo e frumusețea ci în armonie; și care din cei doi va fi mai ‘bogat’ după privirea pozei? Cel care cu ură notează absența omului, sau cel care se minunează de armonia instantaneului surprins?

De-asta spun: prefer un ateu care și-a însușit valorile creștine. Pentru că de la un ateu ce și-a însușit valorile creștine nu o să aud un astfel de comentariu; o să aud în schimb comentariul de la un creștin care nu și-a însușit morala.

Și repet, creștinismul e o alegere individuală. Crezi, nu crezi, e o treabă care ține doar de tine, ca individ. Morala însă este centrală civilizației occidentale, este piatra de temelie pe care s-a construit civilizația în care trăim.

Iubirea, adică.