Comentariul la română: Introducerea

În școala generală ne-au învățat la română să facem comentarii literare. Pentru că eram niște grăunțe de oameni care nu gîndeau fără aprobare de la părinți, și deci nu prea aveam dreptul la o opinie, aceste comentarii erau niște reproduceri tembele după cărțile de ‘compendii’ din care cea mai celebră pe vremea noastră era cartea lui Ovidiu Moceanu.

Însă, v-am zis, profa mea de română a fost profă mișto, așa că ea ne-a învățat să scriem propriile noastre comentarii. Să gîndim ce scriem, că altfel devenim niște copiatori jenanți. Așa că ne-a spus că un comentariu trebuie să aibă trei părți: introducerea, unde scrii niște lucruri despre autor și operă, generalități, după care cuprinsul, mai consistent, vreo 3-4 pagini de dictando mic, după care o încheiere, ca și concluzie.

Ca orice început, introducerea a fost întotdeauna problematică pentru mine. După ce dădeam drumul la scris, mergea totul ‘blană’, dar pînă cînd nu-mi dădeam drumul era foarte greu. Așa că în clasa a VII-a am inventat o introducere standard, un text unde, pe alocuri, trebuia introdus numele genialului autor român. E textul unde m-am “certat” cu profa în legătură cu grafia numelui ‘Shakespeare’ – noroc că nu era Schwarzenegger, că ar fi fost dificil tare.

Ideea mea a fost apreciată, și acceptată de doamna profesoară ca validă, mai ales că scopul era ca acel comentariu să fie văzut o singură dată, la examenul de admitere în liceu. Era o alegere pragmatică pe care mi-a acceptat-o și înțeles-o. Și acum mi-am amintit cam cum era. Redau aproximativ un fragment, surprinzînd, sper, partea relevantă:

“Pe bolta literaturii universale strălucesc stelele precum Shakespeare, Dante sau <pac, eu cu Emil Gîrleanu>, nume care au intrat în Panteonul literaturii universale etc. etc. etc.”.

Nu mai am la-ndemînă un caiet din clasa a VII-a să găsesc introducerea respectivă, dar era absolut genială. Mai ales alăturarea absolut logică între Shakespeare, Dante și Emil Gîrleanu e de mare efect – dacă eu am luat notă mare la admitere cu o introducere de genul ăsta, vă dați seama cam care era stadiul ‘concurenței’… 🙂

La modul serios, dacă elevilor de ciclu gimnazial nu li se dădea dreptul la o opinie, oare de ce le cereau comentarii literare? Mă rog, eu am scăpat ieftin, am dat la info și după aia nu a mai fost nevoie de efort în direcția aia… dar nu pot să uit de Panteonul (cred că ne depuncta dacă nu pomeneam de Panteon) și de stelele vieții care strălucesc pe bolta literaturii.

Comments

Comentariul la română: Introducerea — 13 Comments

  1. Eu tocmai pentru ca am dat la mate-info intensiv mi-am putut dezvolta abilitatile scriitoricesti (am dat de o profa foarte tare + in generala am nimerit o profa care tinea la comentarii, dar tinea si mai mult la propria opinie asupra materialului). Deci, si eu am fost norocos, desi am si acum oameni care regreta ca nu m-am facut programator, desi stiam sa programez in vreo trei limbaje.

    • Teoretic, dacă-l întrebi pe un alt coleg de-al meu, și eu am avut un noroc similar. În realitate, în liceu am urît limba și literatura română (materia), am învățat fix cît să iau 8 și am luat 5.45 la bac. Hooray! 🙂

      Pînă la urmă, dintre toți colegii de liceu, spre deosebire de cei care luau note de zece, eu scriu cel mai mult și (probabil) și cel mai bine și elocvent. Ambiții scriitoricești am avut din clasa a VI-a, și o să am mereu, Să vedem însă dacă o să pot vreodată să le realizez. 🙂

  2. Tare de tot cu Panteonul (panteonu’ din pantelimon aș zice eu).

    Acum ce să zic, în multe instituții de-a dreptul sordide există participanți care sunt de treabă (cum ar fi câțiva profesori menționați). Dar asta nu schimbă caracterul dezgustător al instituției.

    Iar instituția predării limbii române în școala generală și liceu își merită aceste atribute:

    * politic vorbind, era clar subjugată politicii PCR-ului. Îndoctrinarea comunisto-naționalistă, construirea omului nou și-au lăsat marca clar asupra studiului literaturii române. Omul nou care muncește, repetă disciplinat ce i se spune de către persoanele cu autoritate și stă cuminte în banca lui. Practic, nu gândește. Învățam cu avânt pionieresc limbajul de lemn și tâmpenii bombastice (apropos, în engleză a apărut relativ recent un cuvânt bun – deepity; nu-i același lucru dar se aplică).

    * teoretic vorbind, folosește niște tehnici vechi și depășite – în principal New Criticism (apropos, New Criticism e interbelic și are multe probleme http://en.wikipedia.org/wiki/New_Criticism ; nu zic că n-are valoare, doar că mie mi-a furat toată plăcerea cititului).

    * practic vorbind, având în vedere că literatura română e limitată temporal (ce studiam în școală se cam întinde aproximativ pe 120 de ani – hai să zicem 1850 până pe la 1970; o perioadă dominată de feudalism, o tranziție molcomă spre o societate modernă și comunism), spațial, și deasemenea și ca număr de autori, i-a redus foarte mult relevanța în lumea actuală. Puteam ce mama naibii citii niște literatură universală tradusă bine în limba Română … mult mai interesantă decât plânsul continuu de mila țăranului român.

    Având în vedere dimensiunea relativ mică a României, acest sistem de spălare la creier a atins masa critică relativ ușor. Vrei să schimbi ceva – dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră. Predai ceva anume altfel decât marea masă? Elevii îți vor fi arși la examen/bac. Ca elev – susții ceva diferit de dogmă? Vei fi ars la examen/bac.

    Apropos, o fază simpatică relativ de New Criticism:

    “when Umberto Eco was congratulated by an academic reader for using no semicolons in The Name of the Rose (1983) he cheerfully explained (so the apocryphal story goes) that the machine he typed The Name of the Rose on simply didn’t have a semicolon, so it was slightly unwise of this earnest chap to make too much of it.” [Eats, Shoots and Leaves by Lynne Truss]

    • De acord cu toate punctele pe care le expui aici; mi se par atît de mișto încît poate ar merita un articol în sine.

      Și eu am scris în repetate rînduri de cît de limitată e literatura română, și de faptul că literatura, a devenit subiect de studiu dogmatic. Cred că vor mai trebui încă vreo două generații pînă cînd un elev va putea scrie la Bac: “Eminescu este un autor mediocru, prolific pentru România, valorificat propagandistic de regimul comunist”.

      O să citesc despre New Criticism, nu știam nimic de fenomen. Simpatică faza cu Eco. 🙂

    • Da, ideea limitelor literaturii române e clar preluată/inspirată de articolele tale precedente. Chiar mi-a plăcut sugestia cu Harry Potter.

      Am avut norocul să studiez la U. Penn și să fiu expus (indirect) la multe alte moduri de studiu al literaturii. Am ajuns la concluzia că pluralismul ideologic e extrem de important, că altfel studiul degenerează mai repede decât familia Habsburgilor (sau a Lannister-ilor)

  3. Dacă Panteon vine de la Pan și Theos (toți zeii), sunt curios cei un Telimon? Și cum se face că sunt toți într-un singur cartier?

  4. Dorin Lazăr minte. Nu am publicat niciodată o carte de comentarii. Un elev cu memorie scurtă. Compendiul era unul de limba română. Halal pregătire!… Un elev care confundă o carte de limba română cu o carte de literatură… Dar dă bine să te umfli în penele prostiei tale.
    Ovidiu Moceanu

  5. Dacă într-adevăr domnul Moceanu a scris chestia asta, aflați că nu ați citit textul meu, și v-ați inflamat inutil. Vina nu e a dumneavoastră, ci a copiatorilor dumneavoastră.