Conexiuni, nu informații

Citesc reacțiile la ceea ce a spus Selly în mesajul lui de după bac – și nu văd pe cineva care să explice foarte simplu ce vrea omul să zică.

Și mă miră, pentru că e atât de simplu și logic, atât de evident, repetat de atât de multe ori prin o groază de locuri încât mi se pare un pic jenant că vin să repet încă o dată: omul cere o plecare de la educație prin memorare, și o tranziție la educația prin conexiuni.

Nu o să iau să comentez întreg clipul în detaliu; în câteva locuri consider că greșește fie din naivitate, fie din idealism, lucrurile nu sunt atât de simple, și ar trebui să existe o conversație mai mare în societate pe tema educației. Ca fost participant în sistemul de educație din ambele perspective, și de educat și de educator, cred că cel mai important lucru pe care îl poți face, pe care îl poți oferi unui elev, e ca în loc să îl aglomerezi cu informații (lucru pe care îl poate face și el mai târziu, că e internetul mare), să îl ajuți să facă conexiuni, să-și însușească niște moduri de gândire.

Nu vreau să merg într-o direcție absolută: ca să faci conexiuni trebuie să ai între ce să faci conexiuni. Informațiile sunt necesare, e nevoie de studiu personal, și unele lucruri trebuie memorate ca „survival skill” (de exemplu tabla înmulțirii); dar sunt foarte multe lucruri care se memorează în sistemul actual de învățământ și nu ar trebui. Dar o să vă zic un secret: întreg sistemul de învățământ e conceput cu acest plan în minte: ca elevii să se bazeze nu pe redarea de informație, ci pe crearea de conexiuni.

Doar că conexiunile mentale sunt un lucru greu verificabil. Ceea ce e verificabil, din nou și din nou, e informația memorată, și prima opreliște în calea învățăturii este fix faptul că vrem să verificăm și să notăm fiecare materie. De exemplu să facem o simplă conexiune din ce mai țin minte de la chimie: acid + bază = apă + sare. Dacă îmi dai un exemplu de un acid și o bază pot să fac calculul simplu și să scot doi de H și un O din formulele adăugate ale acidului și bazei, și să scriu rezultatul. Dar dacă o să îmi dai un examen nu o să mă întrebi niciodată: mă, ce face acidu’ cu baza? O să mă întrebi HCl+NaOH = ???. Dacă am învățat logica, da, e super-simplu, știu că iese apă sărată de-acolo, dacă nu, am de scos informația asta dintr-un tabel de o mie alte chestii memorate.

Cred că problema cea mai mare e să ne dăm seama ce anume sunt informații utile pentru a face conexiuni, și care sunt lucrurile pe care să le mai păstrăm. Avem nevoie să știm ce e parameciul, amiba și drosophila melanogaster? Cât de în detaliu? Cât din informația asta poate fi transmisă coerent fără o vizită la un microscop, de exemplu? Limba română poate fi învățată numai citind exclusiv din literatura minoră produsă în România? Da, ai un Eminescu, mișto, mai ai câțiva mai reușiți, dar din lecturile din copilărie îmi amintesc foarte puține texte românești cu plăcere. Știți care a fost pentru mine un roman românesc formativ? Ăsta:

E o idee copiată, niște oameni care naufragiază pe o insulă, acolo sunt niște pirați, au niște sclavi, e cu acțiune, la sfârșit toată lumea scapă fericită. Nu mă interesează; am citit cartea aia din scoarță în scoarță de vreo câteva ori, am căutat în disperare altele similare, nu prea erau. Mai dai peste un Emil și detectivii, sau alte texte similare.

Cum poți să stimulezi lectura cu Puiul, cu Rem? Cu Ion? Hai să fim serioși, Ion e fain pentru părinții mei că ei au avut contact cu lumea aia, dar îl dai pe Ion omului care s-a născut în zgomot de taste și a spus primul „mama” la un iPad? Hai mă, ăsta are mai multă înțelegere pentru Batman și pentru Jack Sparrow, ce treabă are cu Ion?

Și programa de literatură mi se pare incredibil de perversă. Vorbești despre Zburătorul, dar nu ai voie să vorbești despre sex. Vorbești despre „O noapte furtunoasă”, dar nu poți să zici ce căuta Venturiano în miezul nopții prin casele oamenilor.

Pfiu, am început o diatribă prea dezorganizată. Ideea însă e destul de simplă, și anume: da, declarativ școala vrea să încurajeze făcutul de conexiuni și abordările inteligente, dar e prinsă în cursa informațiilor – sistemul de învățământ e incapabil să discearnă ce anume e informație importantă, ce anume trebuie să predea, unde anume trebuie să intervină și ce tip de educație trebuie să facă.

Suntem într-o moment de tranziție. Școala publică e gândită pe principii iluministe, adaptate pentru o epocă industrială unde puteai să decizi că pentru a reuși în viață ai nevoie de cunoștințele X, Y și Z, care sunt foarte scumpe de obținut, așa că facem un sistem complex de învățământ pentru a da acces tuturor la ele. Școala nu e pregătită pentru era informațiilor, unde accesul la informație e aproape gratuit, dar ce lipsește e capacitatea de a le pune cap la cap. De aici și analfabetismul funcțional: oamenii au informații, au uneltele, dar nu știu să le folosească.

De ce are nevoie școala? Nu de profesori ci de mentori. De o relație umană între educator și educat, alta decât cea pe care o vedem acum, de Dumnezeu cu catalog vs. vită furajeră. Eșecul școlii românești e dat de faptul că pur și simplu universul a intrat într-o altă epocă, și MEC încă merge cu căruța pe autostrada informațională.