Consecințe, cum arată la alții

Am scris ieri despre consecințe, despre cum se simt și despre faptul că nu poți să te lupți neapărat cu ele decât superficial, că schimbarea esențială se face în altă parte: analizând trecutul și privind către viitor.

În încercarea de a face lucrurile un pic mai clar, prima postare am păstrat-o a fi despre asumare și autoresponsabilizare. Evident, nu e un răspuns nici acoperitor, nici suficient pentru problema spinoasă pe care o avem în față. Cumva intuind că povestea nu se termină aici, Cristian Banu mi-a reamintit de politica resentimentului, cu un link la o excelentă analiză aparținând lui Alexandru Racu.

Postarea anterioară are două mari defecte, pe care le-am cunoscut și acceptat încă de când am scris-o. Primul, că mulți din cei care mă citesc și mă urmăresc sunt dintre cei care au făcut ceva pentru a schimba lucrurile. Al doilea, că autoreflexia nu schimbă foarte multe în jur; că eu ca programator oricât de multă autoreflexie aș practica nu voi putea să-l schimb pe șeful de spital care a permis de 30 de ani să se degradeze unitățile spitalicești în halul în care au făcut-o. Dar autoreflexia e întotdeauna primul pas în rezolvarea unei probleme: „ce pot eu face mai bine?”. Este singura soluție pe termen lung pe care o am, și singura pe care o voi da.

Privind înspre tine, însă, e imposibil să înțelegi cum funcționează lumea. Poți să faci lucrurile mai bine, dar ești puternic limitat. Așa că e timpul să privim spre exterior. Brexit.

Acum câțiva ani pendulam între ideea că Brexit-ul ar putea să fie o idee bună sau rea. Brexit-ul e genul de decizie care are efecte pe termen lung, ale cărei consecințe în mod normal nu s-ar vedea decât în decenii. Pentru că asta e cel mai important aspect al deciziilor politice - majoritatea deciziilor politice au efecte ascunse pe termen lung, lucru pe care România, o țară care acum împlinește cam 25 de ani de expresie a voinței populare (primele alegeri la care oamenii au înțeles la ce e bun votul sunt ținute în 1996), nu prea îl înțelege. Însă o țară cu tradiție parlamentară și legală străveche precum Marea Britanie înțelege mult mai bine diferența între consecințele directe și cele pe termen lung.

Dar chiar și Marea Britanie face prostii de genul votat pentru Brexit. În 2016, când au votat pentru ieșirea din Uniunea Europeană, eram în tabăra conservatorilor, tabăra aia pro-capitalism, pro-Brexit și pro-Trump. Doar că simțeam deja că am din ce în ce mai puține puncte comune cu ei - aveam dubii mari în legătură cu Brexit și pur și simplu nu am putut să-i accept retorica lui Trump. Oamenii din tabăra mea de-atunci nu au avut o problemă în a-l adopta pe Trump și în a adopta triumfalismul anti-UE din anul 2016. Eu da, intuind că vor exista consecințe majore pentru ambele părți - și pentru UE, și pentru Marea Britanie.

În 2021 am un sentiment deosebit pe care nu l-aș numi satisfacție în momentul în care mai văd câte-o știre despre cum Marea Britanie înfruntă consecințele ieșirii absolut inutile din Uniunea Europeană. Nemții îi spun la sentimentul ăsta „Schadenfreude” - o satisfacție deosebită pe care o ai când cel care a făcut o prostie primește ce merită. Când văd știri despre Marea Britanie și criza carburanților și a transporturilor ca s-o luăm pe cea mai recentă, recunosc că nu pot să-mi ascund satisfacția. E un sentiment hapsân de care nu sunt mândru, dar pe care îl am pentru că, o spun cu năduf, și-o merită.

Întotdeauna e mai ușor de înțeles logica consecințelor în momentul în care ne uităm la alții. Ăsta e motivul pentru care studiem sau ar trebui să studiem istoria - pentru a înțelege de la alții cum funcționează anumite lucruri. Brexit-ul e mai ușor de înțeles pentru noi pentru că are exact aceleași elemente din criza noastră curentă: un comportament corupt, decizii proaste în lanț, urmate de consecințe. De suferit nu suferă cei care au luat deciziile proaste, ci cei mai vulnerabili. Nu Nigel Farage suferă din cauza Brexitului - el are un business chiar bun de consultanță pentru „afaceri cu Uniunea Europeană”. Suferă cei slabi și vulnerabili care l-au crezut, și cei slabi și vulnerabili dintre cei care i s-au opus.

Mai mult, nu suferă neoconservatorii români care au încurajat Brexit. Consecințele Brexitului nu îi afectează aproape deloc, consecințele ipocriziei lor se desprind de ei de parcă ar fi din teflon. Ăsta e marele avantaj al barbologiei publice pe care o adoptă - poți să zici orice, consecințele le trăiesc alții. Până când consecințele te afectează și pe tine.

Dar venind din tabăra respectivă pot să înțeleg cum funcționează discursul respectiv. Nimeni din tabăra neoconservatoare nu e pus pe făcut rău în mod direct. Mint. Nu e pus pe făcut rău marei mase a populației - ei fiind ferm convinși că socialismul este un fenomen lateral al societății, și dacă îi înfrângem pe socialiști, ăia sunt puțini și de fapt marea masă a populației e cu noi. Puteți inversa ideile politice, așa funcționează și de partea progresistă a discursului public. Toată lumea e ferm convinsă că „dușmanii” sunt puțini, dar prostesc lumea aiurea și ideea lor e cea corectă.

În cazul ăsta, neoconservatorii au câștigat pentru că au câștigat Internetul. Au fost primii care au prins faptul că trebuie să urle mai tare ca inamicii, și au dus discursul public în paroxism, au băgat frica în oameni mințind, punând pe masă informații false sau fără substanță. 2016 a fost anul în care Internetul a fost câștigat de neoconservatori. E o victorie amară, și o știu pentru că am participat la ea. Nicio secundă nu am avut sentimentul că am câștigat, real. Ar trebui să îmi fac un tricou cu „am câștigat dezbateri de idei online și tot ce-am primit a fost Brexit și 4 ani de Trump”. Am plătit destul de scump victoria asta - am pierdut ceva prieteni pentru că nu am putut să accept faptul că Brexit și Trump sunt un premiu bun pentru un conservator.

De-aici e și satisfacția mea când văd că Brexit merge rău: e o chestiune destul de personală pentru mine - e o dovadă a faptului că instinctul meu în legătură cu ideile politice din 2016 a fost corect. Și chiar dacă consecințele astea vizibile sunt pe termen scurt, aparent rezolvabile, măcar ele există și se pot arăta în clar. Consecințele reale, însă, sunt cele pe termen lung. Cele care nu țin de criza transporturilor din septembrie 2021 - ci cele care țin de izolarea economică a Marii Britanii care deja și-a pierdut mare parte din influența globală. Cele care țin de felul în care se va discuta pe viitor, când Marea Britanie nu va mai fi deloc Mare, ci doar o insuliță care odată era importantă. Dar și Egiptul era o super-putere mondială acum 3000 de ani, iar acum e „o țară cu piramide din Orientul Mijlociu”. Confuzia în legătură cu locul unde e plasat Egiptul e intenționată.

Consecințele sunt mai ușor de gustat și înțeles în momentul în care le pățește altul, dintr-un loc cu care nu am nicio legătură. Așa că ce înțelegem din Brexit? Înțelegem câteva lucruri: că cei care au propus Brexit sunt cei care ar fi prosperat oricum, și probabil vor prospera și mai tare în urma izolării. Cei care au făcut Brexit-ul sunt cei mulți, slabi și vulnerabili, care au fost manipulați prin minciună să facă pasul ăsta. Cine are de suferit? Întotdeauna, cei mai vulnerabili. Cei mai slabi. Cei al căror nume e folosit de manipulatori, dar care sunt aruncați în arenă în fiecare zi să se bată cu cei slabi și vulnerabili din tabăra cealaltă. Socialistul de rând care lucrează în corporație e pus în ring cu capitalistul micuț care vrea să aibă și el un chioșc de ziare și să trăiască din asta. Cei doi se bat în ring spre amuzamentul și indignarea (angertainment-ul) ălora mari care au suficiente resurse cât să nu le pese cine câștigă. După ce se uită la meci îi dau bani și ziaristului de serviciu, care se duce și scrie despre cum „oamenii vor să muncească de acasă pentru că sunt mult mai productivi” urmat de „oamenii vor să muncească de la birou pentru că sunt mult mai productivi”.

Ce vreau să zic e că noi, ăia mulți, suntem confuzi. E destul de natural, pentru că majoritatea trăim de la lună la lună, incapabili să facem planuri pe o perioadă mai lungă. De-asta și suntem atrași de oamenii ăștia care par că au soluția pe termen lung. Oamenii care vin și zic „uite, dacă urmezi rețeta asta, e infailibilă”. Oameni care zic lucrurile astea fără să le pese de consecințe, fără să le adreseze, fără să facă minimul efort de a le adresa nici în momentul în care cineva care le vede vorbește despre ele. Cei care au propus Brexit-ul au fost mereu contracarați cu informații precise despre ce se va întâmpla. Crizele actuale au fost prevăzute - impactul asupra populației a fost anunțat din timp. Dar oamenii care au condus conversația, care au manipulat, care au mințit au dus mai departe minciuna, au țesut-o mai gogonată, au urlat că ceilalți sunt mincinoși, n-au abandonat lupta. Demagogii au câștigat în fața rațiunii.

Că acum neoconservator, sau „de dreapta” au devenit sinonime cu demagogia, minciuna, și retrogradul este însă doar un accident. Stânga a fost multă vreme și încă este sinonimă cu demagogia, minciuna, furtul și alte câteva lucruri reprobabile pe care nu o să le mai adaug pentru că explicațiile devin mult prea lungi și mult prea greu de urmărit. În cele din urmă, nu pare că există adversar la demagogie, nu pare să existe un răspuns bun la minciună. Aceasta e de fapt consecința pe termen lung a ceea ce se întâmplă acum. Debusolarea. Dezamăgirea. În cele din urmă, însingurarea. Pentru că oricât de mult ai dori să stai cu cei care gândesc ca tine, sunt locuri unde nu mai poți să mergi mai departe. Pentru că atunci când îți dai seama de greșelile modului tău de gândire, și i le împărtășești prietenului tău, când îți întoarce spatele nu rămâi doar tu mai singur, rămâne și el. Și lumea, de felul ei, a crescut din ce în ce mai polarizată, și oamenii cresc acum din ce în ce mai singuri.

Ca și concluzii, câteva lecții învățate din Brexit, practic, din consecințele pe care le suferă alții:

• puritatea ideologică nu ține loc de mâncare.
• izolarea face rău ambelor părți care se izolează. Și Europa e mai slabă pentru că Marea Britanie a plecat, iar Marea Britanie e mult mai slabă acum că a plecat.
• consecințele le vor simți cel mai tare întotdeauna cei vulnerabili și slabi - prea rar, sau poate niciodată, cei care sunt în ochiul public, cei care ies la rampă și îi mână pe alții. Cei care acționează în virtutea ideilor ce le sunt împinse de la spate, și cei care încearcă să li se opună.
• pretinsa moralitate a purismului ideologic nu te salvează. Tipul cu pub-ul din Marea Britanie care acum nu mai poate să-l țină deschis pentru că nu mai vrea nimeni să lucreze pentru el, dar care a votat Brexit, a făcut-o pentru că socialismul Uniunii Europene e imoral în ochii lui. Crede că alegerea lui a fost superioară moral, fiind corectă în ochii lui. Ideologia nu-ți dă de mâncare, însă. Puritatea ideologică nu a hrănit pe nimeni niciodată.

Ar mai fi multe de spus aici, dar deja mă-ndrept spre 2000 de cuvinte, și e prea mult pentru textul ăsta. Dar dacă e ceva cu ce vreau să rămâneți de-aici e că vorba zboară, faptele rămân. Iar ideologiile, că e vorba de neoconservatorism, de liberalism progresist, de anarhism, de socialism, de comunism sau de orice altă factură, sunt doar vorbe.

Ce putem schimba? Să facem mai multe pentru cei din jurul nostru. Dacă în episodul anterior am vorbit despre noi înșine, e timpul să ne uităm la cei din jur, și în loc să-i arătăm cu degetul pe cei cu care nu ne înțelegem, să facem lucrurile împreună. Să construim împreună un viitor mai bun. Poate că azi arată nașpa, dar poate că arată nașpa pentru că singurul lucru pe care l-am făcut de câteva zeci de ani încoace e să ne batem pe puritatea ideologică a alegerilor, uitând că lucrăm cu oameni, nu cu bucățele de hârtie. Hai să vorbim mai puțin despre ideologie, și mai mult despre oameni, despre nevoile lor, și despre cum facem lumea asta un pic mai bună. Faptele vorbesc de la sine, au propriul megafon.