Nimeni nu îți datorează un spațiu pentru reacție

Devine din ce în ce mai încetățenit în oameni că în momentul în care asistă la un eveniment, consumă un produs, se uită la un videoclip sau citesc o carte, spațiul de reacție le este garantat și respectat. Că trebuie să aibă un loc acolo unde să dea ei like sau dislike ca să-și arate aprobarea, că au un loc unde să răspundă cu ceva observație care li s-a năzărit lor. Că e dreptul lor să-și exprime aprobarea sau dezaprobarea în legătură cu ceva conținut publicat online. Că e vorba de retragerea din Afghanistan sau un gol marcat din offside.

Pe mine m-a luat prin surprindere înțelegerea faptului că deja ni s-a programat mental necesitatea de a reacționa. Eram pe tren în drum dinspre Sibiu și urmăream meciul lui Manchester United - și la al doilea gol al lui Bruno Fernandes am simțit nevoia să dau un like.

Și pare ceva foarte inocent, vreau să-i confirm omului că a făcut o chestie mișto. Dar e o chestie: omul ăla n-are nevoie de confirmarea mea acolo. Omul e pe teren, aleargă mai mult decât am făcut-o eu în ultimii cinci ani, și știe foarte bine că ce a făcut acolo e bine. Nu are nevoie de Like-ul meu acolo și oricum, dacă mă uit pe eurosport player Like-ul meu nici măcar nu ajunge la el. Doar că instinctul a fost acolo, să dau Like. M-am așteptat ca treaba aia pe care o urmăream să îmi asculte reacția, să îi comunic că mă bucur la treaba respectivă.

Lucrul ăsta e greșit.

Conținutul nu îți datorează un spațiu de reacție; de fapt, faptul că avem spațiu de reacție e un privilegiu pe care nu ar trebui să-l avem. Nu pentru că nu ar fi frumos să îi arăți omului că a făcut o treabă bună; poate că e frumos și e util, unui creator i-ar fi de mare ajutor să-i acorzi o reacție pozitivă, să știe că face o treabă bună și utilă. Numai că spațiul acela de reacție ia locul unei reacții reale. Practic, dând un like ți-ai făcut cota de reacție. Ai avut un răspuns. Nu mai datorezi nimic.

Și asta îți dăunează, înainte de toate, ție. Faptul că reacționezi pavlovian la orice înseamnă că absolut orice trece de un nivel minim primește aceeași reacție din partea ta. Un like, un zâmbăreț, sau orice altceva. Reacția la golul lui Fernandes ar fi fost egală cu reacția la un banc slab, la o poză cu o pisică care se uită ciorâș spre cameră, sau la o informare din partea primăriei că se poate circula pe un pod. Reacția aia nu mai are valoare. Nu mai are personalitate - pentru că refuz să cred că o reacție plină de personalitate se poate în scrie în cele șase reacții standardizate puse la dispoziție de Facebook.

Și apoi, faptul că reacția maximă în momentul în care se întâmplă ceva grav în societate a devenit un comentariu foarte nervos pe Facebook, unde îi poți contoriza valoarea prin numărul de reacții primite. Dar nu faci legătura între faptul că reacția ta s-a devalorizat, și faptul că reacțiile oamenilor care te urmăresc s-au devalorizat. Că de fapt, 1, 10, 100 de like-uri, sau 1k, 10k, 100k like-uri sunt deja tot aia. Niște cifre care cresc, pentru că știi, în sinea ta, că sunt reacții ieftine și fără substanță. Ți-ai dezgolit pieptul în fața oamenilor, și tot ce ai primit a fost un Like.

Singurul conținut cu adevărat util e cel care nu îți lasă spațiu de reacție. Care, dacă e suficient de important, te va face să reacționezi „în viața reală”. Dacă nu… oare reacția ta a ajutat cu adevărat? La ce bun Like-ul ăla? Cui îi e util comentariul tău nervos în care ne anunți a câta oară că România e de rahat? Ție? Prietenilor tăi? Chiar vă e util? Serios?

Conținutul nu îți datorează un spațiu de reacție - dacă spațiul acela există, e acolo ca să refulezi. E acolo ca să-ți împiedice o reacție reală, onestă, pozitivă. E acolo ca să-ți fure, de fapt, o reacție. Conținutul valoros nu e cel care are multe reacții, este cel pe care îl dai mai departe, pe care îl recomanzi cu o recomandare personalizată. Nu, un share, dat prin două butoane, nu e suficient. Zi-mi de ce ți-a plăcut clipul ăla la care ai dat laic și șer. Zi-mi care e motivul pentru care ar merita eu, ca prieten al tău, să văd treaba respectivă. Și dacă vei recomanda prea multe lucruri și îmi vei lua mult prea mult timp cu recomandările tale, în timp poate chiar că o să ți le ignor; sau, din contră, o să le ascult mai cu atenție.

Desigur, nu există nicio concluzie. Simt că vorbesc degeaba: „nu da like, reacționează pe bune…” ce sfat e ăsta? Ce e aia, să reacționezi? Adică dacă zice ăla că se poate circula pe podul Fartec să mă bucur doar eu pentru mine, așa? Dar ce suntem aici, suntem sălbatici? Dacă nu mă vede cineva că mă bucur se poate spune că m-am bucurat?

Poate, totuși, am o concluzie. Acum câțiva ani am tăiat comentariile, like-urile, pagina pentru acest blog. Făcând lucrul ăsta l-am transformat în ceea ce ar fi trebuit să fie de multă vreme - o platformă în care eu îmi strâng gândurile și le dau și altora să le citească. Au rămas puțini care să mă citească, poate și pentru că nu le-am oferit spațiu de reacție, poate fix pentru că nu le-am lăsat căsuța aia unde să vină și să-mi explice că nu am înțeles eu bine ceva, povestind ceva ce n-are nicio legătură cu ce am scris. Dar măcar cei care au rămas sunt interesați să vadă ce mai am eu de zis; suntem mai puțini, dar mai onești în legătură cu așteptările pe care le avem de la această platformă.

Deci nu, n-am o concluzie.