Control: Ultimate edition (2020)

Control este un joc action-adventure publicat în 2019 - dar varianta pe care am jucat-o este Ultimate edition, actualizată în 2020, care conține și două DLC-uri (pe care nu le-am jucat foarte mult).

E un joc pe care nu l-aș fi jucat în mod normal - auzisem despre el că a primit ceva premii și nominalizări în 2019, dar de la distanță nu părea ceva impresionant, și aș fi uitat complet de el dacă nu l-aș fi primit cadou de Crăciun (mulțumesc!). În cele din urmă a fost o experiență plăcută și destinsă pe care o recomand tuturor celor care caută un joc de acțiune nu foarte solicitant cu o poveste cu potențial, și o atmosferă deosebită. E unul din jocurile care ar trebui să aibă o categorie specială, în care aș pune și Alice: Madness returns - poate nu este Game of the Year, dar în mod sigur are acel ceva care te va face să-l rejoci de vreo câteva ori.

Povestea

În Control joci rolul lui Jesse Faden, o tânără în căutarea fratelui ei, răpit în urmă cu mulți ani de o instituție numită „Federal Bureau of Control”. Existența acestui birou federal al Controlului nu e pe deplin cunoscută sau înțeleasă, iar sediul acestui birou federal este o clădire numită „The Oldest House” - un fel de castel Hogwarts care a fost preluat de un aparat administrativ modern, și care nu poate fi văzut decât de către cei care chiar doresc să ajungă acolo. Urmează mici spoilere.

Clădirea nu pare să fie păzită - doar un om de serviciu îți indică cum să ajungă la un lift (care apare în locul unui tablou). După ce intri ajungi în fața ușii directorului - unde se aude o împușcătură. Intri, îl găsești pe director la pământ, și Polaris, entitatea care te însoțește îți sugerează să ridici arma cu care s-a sinucis. Arma aceea însă nu poate fi ținută în mână decât de directorul Biroului Federal al Controlului, și pentru asta trebuie să dai „un examen” prin care să arăți că o poți folosi. După ce treci acel examen ajungi în zona centrală a casei, de unde auzi niște voci - sunt funcționari ai biroului, care în momentul în care îți aud numele îți confirmă că ești noul director al biroului, și cu ocazia asta dai un nume inamicilor care au invadat „cea mai veche casă”: „Hiss”.

Scopul tău este să afli care e soarta fratelui tău, descoperind un univers cu reguli noi și mult diferite - în timp vei ajunge să levitezi, să controlezi diverse obiecte telekinetic, devenind aproape zeu. Totul bine integrat cu o poveste tip X-Files, în care funcționari de-ai statului umblă prin țară încercând să rezolve tot felul de probleme paranormale, rezolvând problemele unor obiecte „alterate” sau sincronizându-se cu obiecte „de putere” care îți dau noi abilități.

Când am pornit Control nu am înțeles foarte bine ce se întâmplă. Suntem într-o Americă în care FBI devine un mecanism de oprimare, și devine FBC? Este un vis al unui personaj schizofrenic? Tânăra pare să vorbească cu sine, și multele detalii pe care le observă par irelevante sau neclare. Jesse dialoghează cu Polaris, o entitate care o însoțește încă de când era mică, atunci când FBC au venit și l-au luat pe fratele ei.

Jucând primele 15 minute am avut senzația că intru într-un film de Lynch sau un univers gen Inception. Doar la al doilea playthrough am înțeles un pic mai bine toate ce se întâmplă - și de fapt e genul de joc pe care după ce îl termini o să vrei să-l iei din nou de la-nceput ca să-l savurezi, de data asta cu înțelegerea lucrurilor care se întâmplă. Așadar, o mare parte din plăcerea de a juca Control stă în a-i descoperi regulile universului - devenind un real director al FBC.

Povestea e explicată prin o mulțime de rapoarte și documente pe care le găsești pe parcurs, în timp ce explorezi din ce în ce mai multe colțuri din „The Oldest House”. Sunt foarte multe detalii atmosferice, filmulețe instructive și informații utile lăsate prin rapoartele pe care le găsești peste tot aruncate. Ajută foarte mult detaliile subtile aruncate în rapoarte, dar și grafica un pic grainy, și felul în care sunt folosite luminile.

She’s a redhead and her aiming is poor

She’s a redhead and her aiming is poor

Gameplay

Control se joacă ca un shooter, dar nu este cel mai bun shooter pe care l-ați jucat în ultima vreme. Arma inițială este destul de ineficientă, dar rămâne unealta cea mai utilă pe termen lung, pe lângă o modificare de-a ei numită Pierce care are un timp foarte mare de încărcare înainte de a trage înspre inamici. Nu sunt un trăgător foarte bun în shootere, dar cumva am simțit că în cazul ăsta nici jocul nu mă sprijină foarte tare (și ratează pentru tine intenționat). În schimb, în arsenal o să-ți intre relativ repede o altă unealtă care va fi prima armă pe care o vei folosi: Launch, capacitatea de a arunca obiecte la distanță, devine cea mai puternică modalitate de a scăpa rapid de inamici. Inamici care sunt relativ agili, greu de nimerit și greu de urmărit - încearcă tot felul de ambuscade, se ascund de tine, încearcă să-ți cadă în spate, și invariabil va fi un joc în care vei muri destul de mult (măcar la început). Dar după o vreme, pe măsură ce îți faci upgrade-urile la Launch și personajul tău devine din ce în ce mai periculos.

În timp adaugi noi abilități: ai posibilitatea de a ridica un scut din obiectele din jurul tău (scut relativ inutil), să faci un pas foarte rapid în față, să levitezi, sau să intri în controlul unui inamic slăbit. Din toate astea probabil scutul și controlul inamicului sunt cele două calități inutile pe care nu le vei dezvolta prea tare.

Jocul nu încurajează foarte mult explorarea, deși există câteva zone ascunse pe care le poți descoperi levitând. Fragmentele pe care le colectezi nu par foarte relevante, și la început nu e foarte clar nici ce faci cu punctele pe care le colectezi (și care sunt reduse cu 10% când mori). Cele mai importante sunt punctele de abilitate pe care le rezolvi făcând quest-uri (nu foarte multe). Din păcate jocul e foarte liniar, și puținele quest-uri secundare sunt mai mult decât suficiente să-ți umple cele trei abilități pe care vrei să le dezvolți. Oricum, spre final devii atât de puternic încât nu o să-ți mai pese; iar povestea devine secundară.

Dacă e un loc unde aș aduce niște reproșuri graficii, acel punct ar fi animația fețelor. Din fericire nu apuci să te uiți foarte mult la ele, și în al doilea playthrough îți dai seama că majoritatea lucrurilor pe care ți le zic personajele sunt destul de inutile.

Un screenshot din propriul meu playthrough

Un screenshot din propriul meu playthrough

Bune și rele

Povestea nu stă foarte bine în picioare, și exact lucrurile care ar fi putut fi mai interesante nu sunt suficient explorate. Polaris, spiritul care te însoțește, este aproape inutil - din când în când îți arată calea, și din când în când Jesse vorbește cu el de una singură, dar cam atât. Chiar dacă „The oldest house” este un mediu fascinant în care sa te plimbi, în cele din urmă experiența e una liniară, cu foarte puține devieri de la linia quest-ului principal. Ai uși blocate de diverse cartele, de care cel mai probabil o să uiți sau, când o să le revizitezi, o să descoperi în spatele lor chestii inutile.

Când am început să-l joc am crezut că o să am de-a face cu o poveste complexă, mult mai adâncă decât pare. Nu este, și asta a fost greșeala mea. Povestea e destul de simplă, superficială și simt că dincolo de partea de început își pierde destul de repede din aspectul „ciudat”, din adâncime. Speram la o poveste mai bună - dar nu, Ahti, omul de serviciu, chiar e un tip care face curat și din când în când își ia concediu într-o sală magică cu piloane, Polaris e un companion inutil și în general, dacă zgârii suprafața ajungi pe partea cealaltă.

Dar jocul arată frumos, sunt câteva momente care sunt seducătoare, de la prima intrare în Motelul Oceanview la trecerea Pasajului Ashtray. Nu există selecție de dificultate, deci jocul e făcut să fie accesibil majorității jucătorilor, ceea ce înseamnă că toate puzzle-urile sunt relativ ușor de rezolvat și inamicii sunt, în cele din urmă, de bătut relativ ușor. Uneori traseele prin Oldest House sunt destul de întortocheate, și ai șanse să te pierzi, dar asta nu dăunează prea mult liniarității jocului. Nu simți că explorezi cu adevărat casa - doar mergi din punctul A în punctul B și apoi natural în C, pentru că povestea e construită în așa fel încât să descoperi încet încet toată harta. Când uneori un puzzle sau o intrare e mai greu de găsit, brusca elevare a dificultății provoacă doar frustrare (și, invariabil, căutarea unui ghid pe internet).

La final, singurul lucru cu care rămâi este atmosfera - povestea e chiar uitabilă. Singurul joc cu care l-aș compara ar fi Alice: Madness Returns (însă acolo povestea e ceva mai puternică). În prima tură mi-a luat undeva între 15 și 20 de ore (nu știu sigur cât că îl mai uitam în background cu ALT-TAB), și în a doua tură undeva la 14-15 ore (cu mai multe side-quests și cumva încăpățânându-mă să caut soluții la quest-uri de unul singur).

8/10. Not bad, not glorious. Competent și plăcut, în schimb. 10 pentru potențial, 6 pentru poveste și implementarea ei, și 8 pentru sentimentul pe care ți-l dă când te joci.

Nu, nu poartă părul desfăcut în joc, și nici nu se uită spre tine așa de galeș

Nu, nu poartă părul desfăcut în joc, și nici nu se uită spre tine așa de galeș