Copiii precoce

Acum cîteva luni vă povesteam despre exemplul extraordinar al unei fetițe care a pus niște apă să fiarbă la microunde și după aceea a udat cu apă „bio” și cu apa de la microunde niște flori. Ce este mai enervant e că nimeni nu s-a gîndit că poate fata chiar a stropit cu apă fiartă florile (și normal că s-au uscat) pentru că copiii chiar sunt atît de proști.

Oamenii sunt mult prea creduli și dornici să creadă că de fapt copiii sunt geniali. E și normal, îi vezi mici, acolo, sfert de om, și emit păreri extraordinare, și uneori în simplitatea lor îți dau de gîndit. Și nu e vorba doar de modul de gîndire, de inteligența și claritatea desăvîrșită pe care o au, ci și de talentul nativ pe care îl afișează. Să vedem acest exemplu al unei fetițe de 9 ani.

Copiii care cîntă operă sunt un exemplu excelent pentru punctul pe care vreau să îl expun azi. Ei încep și ne uimesc de la o vîrstă mică, 9, 12 ani, talente incredibile, gata să ne uimească. Însă ce se întîmplă cu ei la 30, 40 de ani? Răspunsul e că nu se întîmplă prea multe. Prea curînd descoperă că talentul nativ nu este acela de a cînta, ci acela de a imita, un talent pe care copiii îl stăpînesc și pe care și-l folosesc din greu în primii ani de viață. Mai mult, pe măsură ce cresc, copiii își pierd motivația, pentru că primul loc e mai greu de ținut decît de atins. Dar nu e vorba doar despre motivație și competiție, ci despre faptul că ei sunt limitați de corpul lor, încă în formare. Ca să îl citez pe Glenn Winters „[she] is writing checks her body can’t cash”.

[…] eleven year old girl singing Musetta’s Waltz or „O mio babbino caro”!  Not okay, not okay!  […] Stop singing opera!  The vocal folds which produce musical tones are a highly delicate, extremely fragile, easily damaged organ. Adult opera singers are at risk of incurring injury from over-use; what chance do you think Shirley Temple Junior has? Think about it. That Tweenie girl singing opera is writing checks her body can’t cash, even though, yes, it might sound perfectly lovely to YOUR amateur’s ears. You don’t get to hear her ten years later when her instrument has degraded to the point that a career in the opera field is no longer an option.

În timp ce ne uităm la următorul copil care își distruge corzile vocale, ia gîndiți-vă ce efort trebuie să faceți pentru a cînta la fel de clar și ‘curat’ precum fetița din link-ul atașat.

Revenind la idee, acești copii se chinuie să-și distrugă aparatul vocal la o vîrstă la care sunt încă în formare. Rezultatul e dezastruos. Nu credeți? Hai să vedem un exemplu recent. O știți pe Lorde, nu? Tipa aia cu voce îngroșată, senzuală, etc, care cînta Royals. Problema e că aia nu e vocea ei, și ea a înregistrat întreg albumul de debut cu vocea aia. Vreți să o vedeti live cum se chinuie să imite o voce care nu e a ei? Uitați-vă, și suferiți.

La sfîrșit publicul aplaudă, și nu înțeleg ce. Nu am auzit ceva la fel de rău de la ultimul concert al lui Minculescu în Times… Oh, nevermind. Oamenii erau bucuroși că-l văd pe un om celebru pe scenă. Realitatea e că Lorde e varză live, și nu are cum să nu fie.

Numai că săptămînal mai apare cîte-un „A 9 year old quietly takes the stage” sau „Little girl’s impression of Billie Holiday inspires tears, goosebumps to talent jury” (ah, oribilă rendiție a lui Gloomy Sunday). Concursurile astea de talente vor găsi mereu niște ciudățenii la ambii poli ai vîrstelor. Cei care jurizează acest gen de concursuri nu au cum să nu aprecieze copiii ăștia, pentru că ar fi linșați de spectatori și de producătorii emisiunilor. Abilitatea ‘publicului’ de a aprecia toate mizeriile e enormă.

Și nu e vorba doar de cîntat. E vorba de intelect, pur, de faptul că, instinctiv, dacă un copil spune ceva e musai ceva super-inteligent. Bine, e vorba de orice copil în afară de copiii noștri, să fim bine înțeleși, ăia n-au voie să fie mai deștepți ca noi. Dar, tot prin iarnă, circula acest videoclip cu un copil care ne explică cît de mișto e să ai bani și să nu te oblige autoritățile să mergi la o anumită școală (ca în România)

Ce prezintă Logan Laplante acolo (așa-numitul hack-schooling) e o chestie foarte specială, costisitoare, și imposibil de implementat la scară largă. Da, ar fi frumos să putem să avem fiecare profesori specializați în clase de 10 copii cu 5-10 profi după fundul nostru. Realitatea e mai complexă de atît.

Dar chestia îngrijorătoare e că acestor copii li se dă autoritate în domenii pe care nu le înțeleg. Corporatiștilor care stau toată ziua la birou le e ușor sa dea un like și-un share; doar le-a intrat în cap că copiii sunt mai deștepți decît ăia mari, și nu le mai scoți ideea de-acolo. E de înțeles, e un escapism al adulților dezamăgiți de lipsa de oportunități pe care le are viața lor. Copiii în schimb au toate posibilitățile încă disponibile. Mii de feluri în care pot eșua ca ei.

Cei mai cîștigați sunt copiii feriți de adulația părinților. Cei care prind un talent practic pe care părinții lor nu îl pot împinge în fața tuturor, un talent pe care nu-l pot expune. Eu citeam cînd eram mic (nu am mers ultimul an la grădiniță și am stat acasă să citesc Jules Verne). Da, cititul la 5-6 ani era o chestie mare prin anii ‘80, la fel cum era programarea prin anii ‘90 sau video-blogul în anii ‘00. Am rupt fîșul la audiență? Nu prea. Și există o explicatie simplă pentru asta.

E aproape imposibil să confirmi în lucrurile pe care le faci ca și copil. Sigur, poți deveni foarte bun la ele sau poți să te plictisești de ele și să le faci mediocru. Talentul e doar o înclinație spre ceva, pentru a realiza ceva cu adevărat e nevoie de foarte multă muncă. Să-ți urmezi talentul și chemarea nici măcar nu e cea mai inspirată idee, pentru că după ce trece povestea de dragoste începe rutina, munca grea și plictisitoare.

Chestie pe care copiii nu o știu și nu o înțeleg pentru că, vorba poetului, sunt proști. Nu au cum să aibă tenacitate cînd sunt atît de manipulabili. Poți să faci din ei ce vrei.

Să rezumăm: copiii precoce au o înclinație către o chestie dar au mai multe șanse decît oricine să eșueze pe termen lung. Talentul lor vine din mimetism, nicidecum creativitate. Ca să creezi ceva nou trebuie să vezi și ce s-a creat vechi. Și vasta majoritate a geniilor precoce nu ajung prea grozav, fie și pentru simplul motiv că nu puteți să numiți fără internet niciun copil precoce care a ajuns ceva grozav, cu excepția lui Mozart. Dar Mozart e exemplu de nivel gospodină.

Aștept cu nerăbdare ca acest curent de divinizare a copilului și a adolescentului să dispară. Aștept primul copil care vine la un astfel de concurs și își primește un binemeritat șut în fund pentru că nu e suficient de bun. Aștept cu nerăbdare ca generația asta de adulți prost crescuți să își dea singură o palmă peste ceafă și să-și amintească că mai trebuie să trăiască și pentru ei înșiși, nu doar pentru niște răsfățați fandosiți care nu sunt în stare să creeze nimic grozav. Direcția naturală e să îți dorești să crești mare să faci chestii, nu să îți dorești să rămîi adolescent veșnic ca să stai să bei pe banii lu’ tata.

Copiii precoce (sau, poate, părinții lor) ar trebui trimiși la culcare la ora 10 și învățați din timp că nu tot ce zboară se mănîncă.

PS: Pentru că Daniel Mihu mi-a lansat o provocare, să ne reamintim. Idolul fantastic al generației actuale e Harry Potter, de la 10 la 18 ani. Idolul fantastic de acum jumătate de secol e Bilbo/Frodo Baggins, hobbiți trecuți de 50. Numai așa, ca ‘food for thought’.

PPS: Și o completare (via):