Cui prodest?

Zilele trecute am avut o discuție cu Mircea Pricăjan. Oarecum. Impulsionat de faptul că omul are impresia că a avut un dialog cu un fan care îi datora adulație, nu cu un client, și pentru că omul nu face diferența între client plătitor și un scandalagiu de pe net, am început să scriu o postare în care enumeram tarele culturii beletristice din România. Postarea respectivă s-a întins pe 7 pagini în care nu am tratat decât evaziv problema, așa că aceasta e o postare alternativă, concentrată pe întrebarea din titlu.

Industria românească de carte suferă puternic din cauza lipsei criticii. Nu există niciun mecanism prin care oamenii care publică carte să primească un semnal că ceea ce fac ei e greșit. Industria de carte din România e atât de obișnuită cu lipsa criticii încât în momentul în care aceasta apare e văzută ca un atac la persoană, un atac infam, mizerabil, o critică distructivă. E și normal, în lumea literară, fiind vorba de bani puțini și orgolii foarte mari astfel de interacțiuni sunt naturale. E mai ușor să presupui că cel care te critică e rău și invidios. Și e și mai ușor să presupui că dacă tu întrebi pseudo-umil „Cui prodest?” ești câștigătorul moral al unui dialog ce nu a existat niciodată.

E foarte interesantă alegerea lui „Cui prodest?”. Răspunsul, pentru orice om care lucrează în industrie, ar trebui să fie în mod natural: 1) publicul cumpărător, 2) editorul care l-a angajat pe traducător și 3) traducătorul însuși, din punct de vedere profesional. Mircea însă își dorește ca întrebarea să fi fost retorică, să demonstreze prin însăși punerea întrebării inutilitatea găsirii unui răspuns diferit de „nimănui”. Tehnica vine de la Cicero – acesta folosește fraza în apărarea unui potențial criminal (Milo vs. răposatul Clodius Pulcher)((în realitate chiar Cicero i-o atribuie unui consul roman, Lucius Cassius Longinus Ravilla)). Oricum, expresia lui Cicero e „Cui bono?”, doar că scriitorașul român refuză astfel de expresii care ar fi înțelese de orice plăvan, preferând mai complicatul „Cui prodest?”, corect dar mai greu de înțeles pentru un necunoscător.

Pentru că asta e atitudinea scriitorului român față de cititor. Cititorul e un individ care nu îl merită, atât de mare e el ca scriitor, și deci va trebui să studieze zece tomuri((și eu pot)) ca să îl înțeleagă, pentru că ideile lui sunt puternice. Așa că și eu ca comentator voi fi locvace((Dacă m-a făcut Mircea Pricăjan locvace, cine sunt eu să refuz?)) și voi face acel lucru pe care nu-l așteaptă lumea literară de la cei care îi citesc. Și anume, să comentez și să nu îi pun pe piedestal.

Cui prodest?

Întrebarea e justă. Cui îi folosește ca eu să scriu despre calitatea produselor pe care le achiziționez? În niciun caz mie. După cum se vede, singurul lucru pe care mi-l aduce e un pic de sămânță de scandal, o imagine de scandalagiu și cam atât. Nu există niciun beneficiu real – o dispută cu Mircea Pricăjan((pentru cei care nu cunosc, Mircea Pricăjan e traducător și scriitor – deși dacă omul traduce 20 de cărți pe an și scrie o carte la zece ani mi-e greu să spun că e scriitor. El a tradus însă câteva din volumele de bandă desenată editate de Lex Comics, și a făcut o treabă destul de slabă acolo)) aduce un spor negativ de trafic și îi pune pe cei care mă citesc în situația dificilă de a citi despre un lucru pe care nu îl cunosc, că nu au de unde să fi aflat de el. Nesurprinzător, cărțile pe care le-a scris nu sunt o recomandare. În ciuda a ceea ce crede lumea, scandalurile pe bloguri nu aduc genul de cititor care mă interesează.

Sunt trei categorii de oameni care pot profita de pe urma acestui „scandal” pe care l-am pornit.

Publicul cititor și plătitor

Eu am luat o țeapă, și vorbesc despre asta. Le spun oamenilor că produsele făcute în colaborare cu X au constant o calitate îndoielnică. Pentru un cititor onest asta ar putea fi diferența între a cumpăra cartea și a nu cumpăra cartea – și dacă nu cumpără cartea aceasta dar o cumpără pe alta profită categoriile 2 și 3.

Din discuția despre calitatea cărților câștigă în primul rând publicul care le consumă. Cel care le cumpără. E important să discutăm despre ce e o carte de calitate și ce nu. E important să discutăm despre calitatea traducerilor. Lumea literară românească s-a obișnuit ca singura critică să fie „ah, o carte genială, de Nobel!”, tot ce e mai jos fiind defăimare. Exponentul perfect pentru critica literară românească e Dan C. Mihăilescu, omul care nu a zis nimic rău de nicio carte, și care nu a vorbit în viața lui despre cărțile care influențează acum societatea, de exemplu Harry Potter((insist cu povestea de dragoste dintre DCM și Harry Potter. E dovada ignoranței marelui critic de carte român)) sau „50 shades of Grey”.

Lipsa unei critici reale de carte este motivul pentru care oamenii care știu să citească merg către cărțile „originale” – în limba engleză. Pentru că acolo nu ajungi foarte des ca singura traducere disponibilă să îi pună împreună pe Harry Potter, profesorul Plesneală și Neville Poponeață în romanul horror young adult „Harry Potter and the Order of the Phoenix”. Nu a existat niciun critic care să le explice celor de la Egmont că ideea de a adapta în felul acela romanul este falimentară pe termen lung, că dăunează publicului și calității romanului în sine.

Ce am făcut eu în postarea mea a fost să explic genul acesta de neajunsuri. Poate Mircea îmi demonstrează că eu sunt doar un cretin locvace, dar eu spre deosebire de el am dat bani pe produsul ăla și sunt nemulțumit de el. Și nu sunt singurul, doar că nu toată lumea are canal de comunicare cu editura – și în realitate nici eu nu am, de-asta am recurs la o postare pe blog.

Editorul

E clar de ce câștigă editorul. Da, poate pierde zece exemplare vândute, dar primește un feedback care îl va ajuta să revizuiască ediția curentă și să îmbunătățească edițiile viitoare, cât și câteva puncte de urmărit în relația lor cu traducătorul pe termen lung. În cele din urmă va putea produce lucruri mai valoroase pe termen lung, și asta înseamnă mai multe vânzări (poate nu direct) și mai mulți clienți mulțumiți.

Traducătorul

Traducerea e o treabă dificilă, mai ales când nu există niciun mod în care poți verifica faptul că ceea ce ai tradus e corect. Tu poți traduce 100% corect dar 100% incoerent – cu prea multe neologisme, cu prea multe momente în care omul trebuie să recurgă la dicționar. Mircea a demonstrat faptul că nu se dorește înțeles în momentul în care m-a numit „locvace” și în loc să spună un inteligibil „Cui bono” a folosit un mai puțin accesibil „Cui prodest”. L-ar ajuta să i se spună mai des că publicul său țintă nu îl înțelege, și că traducerile pe care le face îi trimite pe oameni nu să cumpere următorul volum din serie, ci să caute varianta în engleză ca să se poată bucura de intenția originală. Genul de traducere pe care o are în minte Mircea e traducerea Margareta Nistor, în care substitui vocea tuturor actorilor cu vocea ei țipătoare. Dacă ai avea de ales între un film tradus de Margareta Nistor, cu aproximările și greșelile specifice, și cel în varianta originală, pe care ai merge?

Din păcate, Mircea Pricăjan fiind un obișnuit al lumii literare românești e absolut neinteresat de vânzări. De faptul că cititori plătitori ca mine vor ocoli volumele la care lucrează el. Atitudinea lui în dialogul cu mine ca și cumpărător e suficient, și rămân determinat să nu mai cumpăr produse la care Mircea a colaborat. Și nu, nu e atac „ad hominem”, decât dacă faptul că ție îți place Pepsi Cola e un atac la persoană la adresa directorului Coca Cola România. Cum am explicat, nu e o treabă personală, sunt sigur că omul are calități individuale deosebite. Vorbesc despre relația comercială între el ca artist colaborator și eu ca și cumpărător.

Dar industriei românești de carte nu prea îi pasă de vânzări. De-asta s-a ajuns în situația în care 4000 de exemplare e un record de vânzare. În cele din urmă, lipsa criticii scade calitatea produselor, și trimite potențialii clienți către alți posibili furnizori. Asta înseamnă piață liberă – și ăsta e motivul pentru care oameni cu atitudinea pe care a demonstrat-o Mircea Pricăjan invită falimentul industriei, nu dezvoltarea ei.

PS: anticipez un pic, dar nu am deschis comentariile la postarea asta fix pentru că știu că nimeni din cei vizați nu e interesat de un dialog cu mine. E mult mai simplu să te întorci la cei 200 de cititori care te adulează în loc să încerci să vorbești cu cei 20 de milioane care știu din start că faci lucruri de slabă calitate. Dialogul e dăunător mai ales pentru moralul propriu, așa că e mai ușor să identifici cele N erori de gramatică din postarea mea și să spui „Dorin Lazăr nici măcar nu știe să scrie, de ce să vorbesc cu el?”. Și accept verdictul ăsta, că doar și-așa nu-i citește nimeni, cui o să-i pese de părerea lor?