Despre cultura mediocră

Apare ca o temă recurentă în discuțiile recente un regret că românii consumă prea mult conținut audio-vizual de calitate. Ne uităm la cele mai bune filme, la super-producții de milioane de dolari, citim cele mai bune cărți, selectate de cei mai exigenți critici de pe mapamond. Și prin asta, cred eu, ne asasinăm cultural, pentru că nu dăm foarte multe șanse unora dintre noi să crească, să își construiască un renume și să devină din ce în ce mai buni.

Să explic mai clar. Un mit cu care creștem este că toate lucrurile scrise de scriitorii „mari” sunt impecabile. Critica pe care o învățăm în școală este întotdeauna de tipul „cât de genial este X, și câte superlative putem aplica pe această creație a lui”. Critica asta școlărească rămâne lipită de noi de-a lungul vieții - ăsta e motivul pentru care vezi cărți românești apreciate pe site-uri precum Goodreads cu 5 stele de o mână de oameni, deși nu te-ai atinge cartea respectivă nici de la zece metri distanță cu o prăjină. Existența actului artistic poate fi apreciată numai la superlativ de către generații la rând cărora nu li s-au permis să aibă o părere proprie (pe vremea comunismului) sau care n-au fost încurajați să dezvolte una (acum).

Ăsta e motivul pentru care foarte mulți abandonează lectura imediat ce nu mai e obligatorie - pentru că trebuie să citească niște texte terne, nisip în gură, pe care trebuie să le laude ca geniale în comentarii tocite pe de rost. Asta e literatura pentru români - ceva ce nu poate fi apreciat decât la superlativ. Cu cât e mai dificil textul, cu atât mai bine - încă mai sunt oameni nervoși pe mine că l-am criticat pe Cărtărescu pentru că a scris un roman, Solenoid, care e lipsit de concentrare, care sare din idee în idee, în care umple sute de pagini cu nimic fără noimă. În fine, nu revenim asupra acelei probleme. Însă ce se întâmplă este că românii în prezența unui act cultural au dezvoltat deprinderea să aplaude - și dacă spectacolul a fost de proastă calitate. Dar nu poți trăi cu această disonanță cognitivă: nu poți să aplauzi și să te reîntorci la un text prost, la un film prost, la un spectacol de teatru prea abstract sau prea tâmpit, jucat cu aroganță față de spectator. De-asta românul simplu abandonează „cultura” - și se refugiază numai în actele culturale de import.

Importurile sunt filtrate puternic. La noi ajunge spuma spumei - cele mai bune din cele mai bune. Și când te duci, de exemplu, la un film american unde ai efecte de 300 de milioane de dolari pe ecran, când mergi să-ți primești o pâine râncedă de la un film românesc cu pretenții, la care se adaugă și smetia peste cap cu vorbe că ar trebui să apreciezi că e un act cultural superior, încet încet abandonezi cultura. De-asta românii se sperie să meargă la filme românești, se sperie să citească sau să asculte producții românești. Pentru că trebuie să pară super-genial tot ce se întâmplă acolo, și orice minte oricât de needucată ar fi recunoaște că Cristi Puiu sau Radu Jude sunt slabi și deprimanți. E o treabă instinctivă.

Acum, revenim la problema asta. În momentul în care cultura românească nu a mai fost în stare să producă decât accidental câte ceva acceptabil, în momentul în care tot românul s-a refugiat în super-producțiile filtrate puternic venite din Vest, s-a pierdut șansa unei culturi normale produse la noi. Ce înseamnă normal?

Normal înseamnă, să zicem, 10% producții de calitate înaltă, 10% producții de foarte slabă calitate, cu 80% producții mediocre de o calitate variabilă. E clopotul lui Gauss, care ne spune că marea majoritate se vor înghesui în jurul punctului de mijloc, mediocritatea. Problema? Pentru că americanii și vesticii produc în general mai multă cultură ca noi, la noi ajunge cel mult jumătate din cei 10% excelent ai lor. Pentru o înțelegere mai bună, vă recomand catalogul Netflix - da, știu, o să găsiți foarte multe lucruri bune pe-acolo, dar majoritatea sunt niște prostioare.

Ei bine, o să vă dau o veste proastă, dar fără marea masă de mediocritate nu poate exista excelența. Ăia 10% de sus au nevoie de ăia 80% de jos ca de aer - construiesc pe ei, îi valorifică, îi duc mai departe. Aia e cultura de masă reală, nu super-producțiile. Super-producțiile sunt excepții. Că vorbim de filme, muzică sau carte, logica e aceeași. La noi însă nu se întâmplă treaba asta - la noi mai toți scriitorii aspiră la acel 10% de sus, visează să fie acolo, chiar dacă refuză cu modestie nominalizarea acolo.

Mediocritatea în cultura românească

Să începem cu o afirmație-șoc pe care vreau s-o tratați cu maximă seriozitate. Eminescu a scris o mulțime de poezii slabe. Chiar și cele analizate în școală sunt slabe - marea calitate a Luceafărului e că e lung, La Steaua este o poezie tradusă (nu, nu e o idee originală, Eminescu nu e un geniu al fizicii) și Somnoroase păsărele este o poezie slabă. Mai mult, cu câteva excepții, poeziile lui nu prea mai au niciun ecou în afara epocii lui. Mă îndoiesc că cineva din generația tânără poate să se identifice cu Eminescu din „Ce te legeni?”, pentru că ar avea mai degrabă probleme de atacuri de urși sălbatici sau căpușe care te lasă infirm pe viață.

O treabă pe care nu i-o permitem lui Eminescu e să îl înțelegem cu adevăat, să-i vedem evoluția, să-l vedem unde a devenit mai bun. Nu există un proces, nimeni nu îndrăznește să arate că scriitura lui Eminescu e din ce în ce mai matură, că Scrisorile nu putea să le scrie țacanul ăla pe care îl vedem în poza aia care apare și pe bancnote. Că „Odă (în metru antic)” nu poate fi scrisă de un mucos care se pregătește să plece la facultate. Că există poezii bune și slabe în creația lui Eminescu, și că omul a învățat să facă treaba asta din ce în ce mai bine.

În fine, ideea e că și dacă îl scuturi pe Eminescu, nu fiecare treabă pusă de el din condei e perfectă. De fapt, prea puține sunt. Omul era xenofob și rasist, era un fel de Gâdea al epocii, evident, cu mult mai mult ștaif, pentru că erau alte vremuri. Nu spun asta pentru a demitiza, ci pentru a înțelege. Pentru că dacă vrem să rămânem cu un singur poet închis într-o raclă și păstrat pentru eternitate, putem să dăm foc la orașele pe care le-am construit și să fugim cu toții în alte țări, păstrăm doar racla cu Eminescu și eliberăm România de oameni, că nimeni nu pare să-și mai dorească să rămână aici. Dacă însă vrem să facem cultură va trebui să începem de-acolo de pe unde a început și Eminescu.

De jos.

Dar ca să facem asta trebuie să acceptăm că Eminescu a scris și slab, chiar foarte slab pe alocuri. În proză e destul de anonim. Pe jurnalism e patetic, exagerat. Meritul lui e altul - că a fost pe-acolo printre primii care să lustruiască la vorbirea în limba română, și a făcut-o excelent. Dar a muncit - a început de jos.

Nu există artist născut genial, oricât de mult ne-am dori noi să credem în asta. Scriitura, pictura, muzica, filmul, toate astea sunt lucruri care cer multă muncă, și primele încercări, alea intermediare, alea nu sunt prea grozave. Dar Eminescu a ajuns genial pentru că a fost nevoie de scriitura lui, pentru că s-a cumpărat și a devenit rentabilă chiar și în momentul în care era mediocră.

Singurul domeniu cultural care s-a aliniat cât de cât și produce consistent este muzica. Se produce multă muzică în România, și sunt o mulțime de oameni care trăiesc din muzică - și se produce foarte multă muzică mediocră, câteva accidente dezastruoase, și câteva superlative. Da, ai Dani Mocanu (mediocru, dar consecvent), dar ai și albume precum cele al lui Deliric cu Silent Strike (al doilea album e mai bun). Ai și niște momente de excelență precum sesiunea de la Urbanist al Irinei Rimes, ai și ceva hituri care prind un pic de viteză internațional. Ocazional, ai hituri care sparg mai multe topuri de pe-afară. E bine. Funcționează, supraviețuiește, asta pentru că toți elitiștii care explicau că singura muzică adevărată e aia rock, că Magdin e Dumnezeu, că Adevărații artiști români sunt X sau Y, vocile ăstora sunt inexistente când omul are de ales prin YouTube ce fel de muzică vrea.

Ideea e destul de simplă - pentru a avea vârfuri ai nevoie de un corp mediocru solid, și rentabil financiar.

Avem nevoie să consumăm cultură mediocră

În momentul ăsta, să consumăm cultură mediocră e o dovadă de mare curaj. Costă prea mult, și nu ne permitem, ăsta e adevărul. De-asta nu avem Barbare Cartland, de-asta nu avem noi Sveni Hasseli. L-am avut pe Pavel Coruț, însă Coruț a pierdut contactul cu publicul lui când a început să se ia în serios prea tare (dar măcar cărțile lui au prețul corect).

Avem nevoie de mai multe filme mediocre cu povești slabe, simple, atractive pentru publicul larg. Putem să copiem în prostie formatele pe care le au cei de dincolo, și să le producem la viteză mare, aia e cheia. Să fie multe, ca să se obișnuiască omul. Uitați-vă la oferta de filme de Crăciun de pe Netflix, de exemplu, e plin de o groază de prostii, dar prostii care au un rost foarte clar: sunt ceva actori frumușei, care joacă aceeași poveste, în alt cadru, cu alt regizor, și în alt an. Dar mai avem până ajungem acolo. Probabil totul începe de la scris - încă nu avem niște scenariști buni, și asta pentru că nu avem niciun scriitor bun.

Și nu avem scriitori buni pentru că toți vor să apară în manual ca următoarele genii infailibile care au creat genialitate din prima. Ori lucrurile nu funcționează așa, chiar nu funcționează, și avem demonstrația în viața noastră curentă, nu trebuie să ne uităm mai departe.

Nu am soluții. Nicio editură românească nu și-a permis să-și facă un site unde să poți citi literatură românească produsă profesionist pentru un abonament decent. Suntem la punctul în care nu avem de gând să vindem mai mult de 1000 de exemplare dintr-o carte, de-asta prețurile o să crească, pentru că peste cinci ani o să fie 800 de exemplare și peste încă zece, o să fie 500 de exemplare. Dacă nu schimbă ceva editurile, dacă nu-și fac treaba editorială, scriitura românească o să se fie înghițită de mastodontul cultural care este cultura anglofonă.

Concluzii?

Foarte mulți o să vadă niște paralele cu perioada 1850-1870, când Vasile Alecsandri o scria pe „Coana Chirița”, când limba română se furculisioniza. Doar că Franța nu era capabilă în 1850 de globalismul anglofon curent, care șterge culturi și identități politice și sociale. Nu cred că se va mai coagula o Junime în 2021. Sau poate o să fiu surprins.

Cred că nu trebuie să mai rejectăm mediocritatea. În muzică, literatură sau film. Dacă mănânci toată ziua numai caviar, niște mămăligă cu mujdei s-ar putea să pice excelent. Dacă pui și niște mici, sau poate o șaormă, deja hehe! lucrurile se schimbă.

Fără acel corpus mediocru nu putem avea originalitate. În literatură, cel puțin, românii copiază formă și formate, soluții de succes de-afară. De-asta în SF-ul românesc ai oameni care copiază Asimov, Herbert sau Clarke, pentru că ei vor să scrie de la început ceva genial - nu vor să spună o poveste, ci vor să scrie ceva genial să-i bage în manualele școlare.

Și pierdem cu toții din cauza asta.