Cum am ajuns să fiu fan Manchester United

ManchesterUnitedPrin anii ’90 pe la sfârșit începuse să-mi fie clar că în România nu se joacă fotbal, ci o chestie asemănătoare, dar totuși diferită. Ca și azi, pe-atunci se juca pe stadioane plictisite, cu scuipători de semințe care se aud mai tare cum servesc carne echipei adverse decât comentatorii de la Tv, și alte asemenea.

În plus, ca și joc, nu pot să zic că mă impresiona cineva. Desigur, ca echipă românească, am urmat tradiția familiei, adică Steaua din București, o susținere pe care am acordat-o multă vreme (chiar și prin anii ’00, când făceam vizionări de meciuri de Liga Campionilor cu Eugen, pe set-top box-urile pe care le produceam noi).

Dar calitatea îndoielnică a campionatului intern m-a făcut să evit competiția locală de vreo 20 de ani încoace, competiție care mi se pare amuzantă, dacă nu ar fi parcă scoasă dintr-un film european, de-ăla în care toată lumea e tristă, totul e cenușiu, și la sfârșit îți moare cheful de viață.

În schimb, prin anii ’90 pe la sfârșit juca Dan Petrescu la Chelsea. Într-o seară, nu mai știu anul, am văzut un meci din campionatul englez, parcă era Chelsea cu Liverpool într-un meci de Cupa Angliei. Și, spre deosebire de ăia de la noi, cei de acolo alergau, munceau, și parcă aveam la ce să mă uit când jucau.

Am reținut sentimentul, și am mai urmărit ocazional meciuri. În general meciurile mari, cele din Liga Campionilor. Așa am ajuns să văd în 1999 finala CL, între Bayern și Manchester.

Și nu m-a impresionat. Bayern juca plictisitor, fără imaginație, doar cu eficiență. Manchester, nici ea mai prejos, juca ezitant, încerca, presa, alerga dar nu prea reușea să pună pasă după pasă să fie periculoși. Bayern dă gol în minutul 5, parcă, și de-atunci, un joc plictisit, la mijloc, cu mai multe ocazii pentru nemți, și puține pentru britanici.

Și vine minutul ’80, în care începe să se simtă că băieții de la United sunt din ce în ce mai nervoși, ‘își doresc mai mult victoria’, vorba oricărui analfabet român după meci. Și încep să atace mai tare, mai tare, dar lucrurile nu se leagă. Minutul ’90, și aproape că s-a pierdut orice speranță. Se dau trei minute de prelungire. 30 de secunde mai târziu, MUtd obține o lovitură de colț, la care chiar apare în care și Schmeichel, portarul britanicilor. Nu mai e nimic de pierdut, și Manchester arată lucrul ăsta. Bate cornerul Beckham, lovește cu capul Schmeichel, se deviază în afara careului, se trage spre poartă și ultimul care deviază mingea inspirat e Teddy Sheringham, și e gol.

În mintea tuturor urmează prelungiri. Ceasul arată 91:30, mai e un minut jumătate, nimic nu se mai poate face acum, nu? Mingea ajunge la Solskjaer, care încearcă să treacă de un apărător, și obține corner. Rezultatul? Legendar:

Finala din 1999 a fost un meci destul de anost, cu vreo două faze, toate de partea germanilor. Însă orice rezumat decent pentru finala din 1999 conține golul nemților, cele două bare ale lor și apoi minutele de “timp suplimentar”. Și despre felul în care o echipă își face fani.

Până la urmă, echipa lui Manchester United, inferioară lui Bayern, a reușit să întoarcă un rezultat care părea să închidă implacabil ușa spre trofeu în fața lor. Vreme de 85 de minute, Manchester a stat cu spectrul înfrângerii în față. Și după 85 de minute în care nu au reușit nimic, au continuat să preseze. Și să preseze.

Finala din 1999 este o lecție de viață. O lecție despre tenacitate, despre îndrăzneală, despre luptă în fața adversității. Am urmărit finala aceea pentru că nu era nimic mai interesant de făcut (în mai 1999 eram în primul an de facultate, încă nu îmi permiteam un calculator și pentru ‘distracție’ luam ce venea la Tv). A fost prima oară când am fost entuziasmat de fotbal (și aveam și buletin).

Atunci nu știam prea multe despre echipă, despre jucători și mai puțin. Când am început să joc FIFA 99 cu Sergiu, l-am exasperat cu golurile ‘de Solskjaer’. Televizorul de la mine din casă e pornit foarte rar, și în 90% din timp este pe un program pe care e un meci de-al lui Manchester.

De ce? E vorba de spiritul unei echipe, de sentimentul pe care ți-l dă admirația pentru ceea ce se întâmplă acolo, pe teren, pentru sentimentul acela de apartenență la un grup. Și vreme de 27 de ani, Manchester United a fost sinonim cu Alex Ferguson.

După cum bine nota TimesNewRoman, tot Internetul social a vuit despre retragerea lui Sir Alex Ferguson de la conducerea echipei. Am așteptat cu postarea asta, pentru că în câteva zile toți fanii lui Ferguson o să redevină fani de Victoria Constanța, Avântul Scornicești sau ce echipă mai câștigă vreun meci obscur weekend-ul ăsta.

27 de ani la conducerea echipei spun ceva. Vorbesc de o tradiție, de un spirit, de valori. Nu trebuie să fii fan de fotbal ca să înțelegi asta, dar ca fan de fotbal, ajungi chiar să apreciezi mai mult ce înseamnă tradiție într-un sport în care durata medie de performanță e de 10-15 ani.

27 de ani, 13 titluri, de 2 ori câștigător de Liga Campionilor… e ceva. Dar mai mult, o lecție de viață cum rar mai primești. Și pentru asta…

21168_10151385822642823_276281932_n

Comments are closed.