Cum am învățat eu să comand în baruri și restaurante

Asta e o poveste pe care mi-am amintit-o zilele trecute când am intrat într-unul din barurile cele mai interesante din Brașov, For Sale Pub. Am intrat zilele trecute să beau un vin fiert pentru că era frig și ni s-a părut „vaguely appropriate”. Urmează, așadar, o poveste care unora s-ar putea să vi se pară penibilă, o poveste a timidității mele dar, probabil, a felului în care se simte orice individ timid cum eram eu pe-atunci. 

Povestea se duce până în anii ’90, pe care nu știu cum vi-i amintiți, dar eu îi țin minte ca destul de gri, confuzi și săraci. Avusesem deja primul job (lucrasem la un net-cafe între liceu și facultate) și acum eram la al doilea (administrator de rețea la facultate). Cu banii de la primul job nu am făcut nimic monumental – copil modest (așa cum eram pe-atunci), i-am drămuit eu cum am știut mai bine și i-am dat pe cărți și sucuri la cofetărie, că oricum nu ajungeau de mai mult. Nu am făcut ceva senzațional gen mers la mare și băut tot alcoolul din Costinești, deci nu am ceva extraordinar de povestit.

Țin minte însă că eram extrem de timid și nu călcasem niciodată într-un restaurant sau bar cu excepția momentelor când mergeam într-o excursie organizată, gen vacanță la mare sau la munte. Și atunci nu eram în contexte în care să comanzi tu mâncarea (à la carte), ci mereu mergeam, mă prezentam și primeam ce primeau și ceilalți sau ce scria pe bilet. Vorbim de alte vremuri, în care restaurantele erau niște locuri prohibitive pentru niște oameni care munceau cinstit ca intelectuali. Nu exista puzderia de baruri și restaurante la prețuri decente – atunci nu aveai decât bombe (nefrecventabile pentru un om decent) și localurile cu ștaif, la care nu aveau acces decât ăia șmecheri. Cel puțin asta era percepția mea.

Aveam, așadar, vreo 20 de ani, tocmai câștigasem primele salarii ca admin de rețea, și am decis că vreau să merg într-un bar. Reușisem până atunci să îmi înving timiditatea la o pizzerie care devenise locul unde îmi luam prânzul, Casablanca pe numele ei. Mi-a fost ușor pentru că avea ferestrele mari și fără geamuri mate sau obturate – și am putut să văd în timp ce mergeam la cinema, lângă, cum comanda lumea. Am mers și eu și am făcut la fel ca ei, m-am pus la coadă și fata de la casa de marcat mi-a dat un bon cu care să stau la locul meu la una din mese, după care am mâncat cea mai glorioasă pizza capricioasă din univers, că era prima. Dar asta nu însemnase că trecusem peste timiditatea mea în ceea ce privește restaurantele și barurile.

Era decembrie, aveam 20 de ani, n-aveam prietenă dar aveam salariul în buzunar, și am trecut pe lângă For Sale. Din nou am fost intimidat – aveau făclii la intrare, înăuntru erau doar oameni mari și eu nu aveam ce să caut acolo. De vreo două ori am vrut să deschid ușa să intru, dar îmi era teamă să pun mâna pe clanță, așa de intimidat eram de intrarea din For Sale. Prima oară m-am plimbat în jos pe stradă, după care m-am întors, m-am dus până aproape de Teatrul Dramatic și apoi m-am întors. În cele din urmă mi-am făcut curaj. Trebuia să pot și eu să fac pasul ăsta.

M-a ajutat unul din angajați, care tocmai venise cu ceva marfă. A deschis ușa și m-a poftit înăuntru, ajutându-mă să trec peste întrebarea – oare se supără cineva dacă apăs clanța? M-am pomenit într-o încăpere îngrămădită, întunecată, plină de oameni. Eram zăpăcit peste puterile mele de înțelegere – eram într-un bar, ce fac acum? Momentul cel mai groaznic se apropia – o tipă un pic mai mare ca mine (vreo 25 de ani să fi avut) se îndrepta spre mine să mă întrebe. Era să fac stânga-mprejur să ies de acolo, și asta aș fi făcut dacă ușa nu s-ar fi închis în spatele meu, și m-am simțit deodată captiv în barul rău. Am început să îmi fac procese de conștiință, că ce caut eu aici, că nici măcar nu-mi place vinul fiert și ce să caut eu la bar?

„Câte persoane?”

Am ridicat un deget (nu pe ăla, măgarilor) și tipa mi-a făcut loc la fereastră, unde erau niște scaune de bar, înalte, și m-a întrebat și ce vreau. Am zis pe nerăsuflate „un vin fiert” și i-am întins banii – tipa a râs și a zis „după”. Am stat cuminte la tejgheaua aia de la fereastră și am așteptat să aducă vinul, repetându-mi în minte fiecare secundă a ceea ce s-a întâmplat, și cât de prost m-am comportat. Pentru că da, asta face un om timid când se ascunde în colțul lui, numără toți pașii pe care i-a făcut și și-i analizează la sânge. Între timp și tipa a adus cana cu vin și mi-a pus și coșul cu alune. M-am speriat, i-am zis că nu am comandat alune, și tipa mi-a explicat că sunt din partea casei, și că e ok.

Pentru că nu îndrăznisem să îmi dau jos geaca, dar și pentru că eram teribil de speriat de fătuca ‘ceea ce lucra la bar, eram transpirat tot – am băut vinul fiert pe repede-înainte, am mâncat câteva alune temător să nu mă vadă că le fac pagubă, și am plecat plătind dublul sumei. Când am ieșit, însă, m-am simțit grozav, că ieșisem din cel mai tare loc din Brașov (cel puțin din câte știam eu pe-atunci).

O săptămână mai târziu m-am întors. De data asta eram suficient de obosit după muncă încât să nu-mi mai pese atât de tare. Am cerut loc direct la geam, am cerut un Santal de piersici și am început să mănânc alune. Și da, cum nu erau telefoane mobile în vremea aceea, am stat de unul singur în vitrină privind la traficul brașovean de seară.

M-am întors de mai multe ori pe la For Sale, și încet, încet, mi-am făcut curaj și am intrat și în restaurantele pretențioase din centrul Brașovului – restaurante care nu mi se mai par așa pretențioase, fie pentru că au devenit mai accesibile mie, fie pentru că nu au fost niciodată pretențioase. În orice caz, timiditatea mi-am înfrânt-o cu greu – a durat ani să ajung să intru într-un restaurant fără teamă, să cer meniul și să aleg ceva ce mi-ar plăcea mie. Am experimentat mult, într-o vreme mi-era teamă să nu cumva să le cer ceva ce nu au disponibil, sau care e foarte pretențios și ciudat, dar mi-a trecut și asta în timp.

Cum ziceam, zilele trecute am intrat în For Sale și mi s-a făcut un pic dor de zilele alea de iarnă în care intram și beam un Santal de piersici și mâncam alune de unul singur în vitrina lor. Să fi avut mintea de acum s-ar fi petrecut lucrurile altfel, dar a fost un drum lung și greu, pe care poate îl mai trăiesc și alții în timiditatea lor. Nu am soluții. sau concluzii sofisticate. Aveam doar o poveste, și nici nu știu cât de bine am zis-o, dar poate ați priceput-o voi.

forsale


Comments

Cum am învățat eu să comand în baruri și restaurante — 13 Comments

  1. Inseamna ca ai repurtat o mare victorie, caci nu pari deloc timid, iar a vorbi in fata camerelor este o actiune care iti poate pune la grea incercare timiditatea. Foarte fain. Ciudat este ca, povestita de tine, intamplarea te face sa te intrebi “Dar ce era, frate, asa de special in a intra intr-un bar?”, insa daca privesti dincolo de faptele in sine si daca stii ce e timiditatea, intelegi foarte bine mesajul.

    • La sfârșitul anilor ’90, pentru un copil dintr-o familie decentă dar fără posibilități materiale extraordinare, restaurantul nu exista pe lista locurilor de vizitat și barurile nici atât. Cred că timizii de azi nu ar avea aceeași problemă ca mine atunci – dar au altele, la fel de iraționale. 🙂 Dar să-și zică povestea când le vine vremea lor.

  2. Legat de: “La sfârșitul anilor ’90, pentru un copil dintr-o familie decentă dar fără posibilități materiale extraordinare, restaurantul nu exista pe lista locurilor de vizitat și barurile nici atât.”
    – nu stiu in Brasov, dar cel putin in Cluj prin anii ’93-’99 mergeau o gramada de liceeni si studenti prin barurile din oras fara nici o jena, chiar daca nu erau din familii instarite.. Poate consumau doar o bere sau o țigară, nu finețuri ca acuma, da’ erau multi colegi de liceu ce frecventau barurile din jurul scolii prin anii ~’94 (mai ales ca nu aparuse inca legea ce interzice sa serveasca minorii).
    Normal, nu mergeau singuri ci cu prietenii, da’..

  3. Frumos text.
    La mine n-a fost o problemă comandatul, că atunci când începusem să frecventez barurile mergeam în haită și am învățat repede, mai degrabă din peer pressure.
    În schimb am avut oroare până m-am angajat de răspuns la email-uri și vorbit la telefon. Mi se părea ca tot ce iese din degete sau pe gură era o cretinie. Intre timp m-am obișnuit dar mi-a luat ceva.
    A, și încă mă simt aiurea la interacțiunea cu autoritățile, medicii, băncile, etc. Pune-mă să cer ceva și mai bine tac și dau un ban în plus.

    • Eu nu mai am timidități față de autorități, deși uneori mi-e neclar ce vor de la viața mea. La fel și cu mailurile – mai am, e drept, ezitări legate de tonul unor mailuri, dar nu mai am timidități/temeri.

  4. yes, you never know.
    generatia mea a suferit mult din cauza acestui fenomen. interactiunea cu profesorii, functionarii etc. putea fi intimidanta.
    eram educati sa fim ridicol de politicosi si sa nu ne opunem atunci cand avea sens.
    chiar si spre sfarsitul anilor ’90 inca mai persistau atitudini autoritare. imi aduc aminte ca mergeam la banca sa rezolv diverse si ma treceau toate sudorile. din lipsa de experienta si pentru ca nimeni nu avea rabdare cu un necunoscator in domeniu.
    astazi, situatia s-a inversat. tupeul este omniprezent.

  5. Prima vizită la o bancă, de fapt era un CEC. Prin Piața Sfatului. Trebuia să depun niște bani pentru facultate: 300 de dolari. O sumă imensă pentru posibilitățile de atunci, prin 1998. Îmi dă tanti chitanța și restul, cu 5 lei mai mult. De fâstâceală, nu i-am zis nimic că mi-a dat mai mult. Am plecat, am dat să ajung la facultate să predau dovada plății. Ia chitanța de unde nu-i! O pierdusem. Să mă duc acasă să le spun că am pierdut chitanța, era exclus. M-am întors la CEC. Am explicat că am depus niște bani în contul facultății, m-au găsit în catastif, au zis că îmi dau o copie ca dovadă, dar că trebuie să plătesc o taxă pt chitanța aia. “Oricât, și 50 de lei, dar chiar vreau dovada aia”, mi-am zis în gând. Taxa: 5 lei. ;D

Comentariul tău