Cum îmi selectez eu lista de lectură pe autori români

După câțiva ani în care am tot mușcat diverse rateuri am început să-mi stabilesc niște criterii, cam ca Dua Lipa, așa. Urmăresc recenziile și interviurile cu scriitorii, și din ele pot să-mi dau seama dacă vreau să citesc acea carte sau nu.

  1. Dacă scriitorul declară despre carte că a lăsat în ea frânturi din el însuși, e cazul să nu mă încurc cu rămășițele omului și să le las să se odihnească în pace.
  2. Dacă scriitorul mă anunță că trebuie să am răbdare cu cartea, că începe de la pagina 300, sau că trebuie citită în timpul în care a fost scrisă1)da, Solenoid atunci e clar că nu pot urma o astfel de disciplină și n-ar trebui să-mi bat capul.
  3. Dacă Mihai Iovănel are o recenzie elogioasă la adresa cărții, în care abundă în metafore și să se arate impresionat de măiestria artistică a autorului, e clar că avem parte de o piesă de muzeu perfectă: de privit de la depărtare vreme de 30 de secunde.
  4. Dacă recenzorii, în general, spun că e o carte inovatoare care schimbă felul în care vedem diverse lucruri, evitați-o. Logica e simplă: nu vrei să-ți schimbe viziunea un om care activează într-o țară care îl pune pe Tudose prim-ministru.
  5. Dacă recenzorii devin, în general, incoerenți și spun baliverne e un roman care probabil că nu ți se adresează. Dacă îi afectează așa de tare pe recenzori, cum poți rezista tu, un simplu muritor? De exemplu iată ce zice o recenzie la Inocenții:

    Efectul lecturii romanului Inocenții este ar­ticularea în jurul nostru a unui halou fotografic, o succesiune de imagini vii în for­mă inelar-centripetă, care îți dau stra­nia senzație de autenticitate a prezentului, cu toate că nu (sau nu doar!) despre el es­te vorba în povestea Ioanei Pârvulescu. […]

    Casa narativă care circumscrie universul inocenței mi-a amintit cumva de casele lui Egon Schie­le, cunoscut din păcate prea puțin ca peisagist și mai mult ca portretist. Sunt casele animate care apar și dispar din tablou în funcție de unghiul pri­virii, amestecate, eclectice, cu caturi dezordonate, cu ferestre și pereți strâmbi, dar care zâmbesc într-un anumit fel, nos­talgic, familiar, familial, cu o anumită con­vivialitate secretă, doar de inocenți înțe­leasă. Mi-au mai amintit și de casa mu­zicală a Unchiului din filmul lui Jacques Tati, în care labirintul arhitectural cere curiozitatea și, mai ales, inocența copiilor pentru a fi pătruns. El se relevă finalmente ca un labirint al vârstelor, care, odată re­zolvat, promite trăirea lor simultană. Este o casă semiotică, atât de vie pe cât sunt de vii oamenii care o locuiesc, o casă cu „memorie și conștiință“, care te leagă și te scoate din vârtejul halucinant al tim­pu­lui.

    Publicat în Revista 22

  6. Evit și autorii care în momentul în care sunt întrebați despre cum scriu explică cum ei au ceva revelații divine în timp ce scriu. Nu cred în acea revelație divină, știu că scriitura e 99% muncă și munca aia nu folosește ca motor cine știe ce inspirații divine.
  7. Dacă autorul e incoerent sau foarte întortocheat în interviuri sau pe blogul personal, îl evit.
  8. Dacă autorul are un curs de scriere creativă sau, în general, îi învață pe alții să scrie, el însuși nevânzând decât câteva sute de exemplare din ultima sa carte, ăla e motiv de evitat.
  9. Dacă romanul este conceput de-a lungul a mai multor ani, timp în care autorul a fost puternic frământat de acest roman, prefer să-l evit pentru că probabil autorul are atâtea detalii în universul lui că nici măcar nu știe care din ele au fost incluse în carte și care au rămas în mintea lui. Dacă în schimb omul n-a putut să-l scrie pentru că era prea ocupat cu munca, hai, să zicem.
  10. Dacă romanul e o trilogie încă dinainte să publice prima carte prefer să nu citesc. Nu pot investi emoțional în toate romanele abandonate de scriitori pentru că vând sub 500 de exemplare.

Ar mai fi câteva criterii, dar astea ajung deocamdată. Asta oricum elimină cam 80% din literatura română contemporană. La noi scriitorii sunt toți atât de pătrunși de ceea ce vor să transmită, de mesaj, de morală, încât uită că rolul numărul unu al scriiturii e să zică o poveste, și că românii în general sunt niște foarte slabi comunicatori. Lipsa asta de expresivitate în scris nu se manifestă doar în romanele lor – e și în exprimarea de zi cu zi.

Un lucru pe care nu-l mai fac e să judec scriitura de roman după povestirile scurte. De exemplu Cărtărescu e foarte bun pe textul scurt, este însă execrabil în roman, drept pentru care o să primească divinații și elogii de la Iovăneii literaturii române.

Un alt lucru pe care nu-l mai fac e să mă iau după felul în care vorbesc în interviuri dacă zic lucruri pozitive. Degeaba știu teoria dacă practica este dezastruoasă.

NOTES   [ + ]

1. da, Solenoid

Comments

Cum îmi selectez eu lista de lectură pe autori români — 13 Comments

  1. Geniale reguli. Mă gândesc că ar fi de evitat o carte scrisă de un autor român când singurul lucru care se spune despre ea este că a vândut “n” mii de exemplare și a fost tradusă în 11 limbi, 23 de dialecte, precum și în reconstrucția limbajului indo-european. De altfel și dacă a zguduit lumea literară din temelii ar trebui să se ridice semne de întrebare.

    • Am scris un articol despre cum se aleg premianții de Nobel 😀 Cred că nu mai era cazul.

      Da, în general se aplică la străini, dar acolo am alte criterii, nu ajung la astea, elimin mult mai repede chestiile care mi-ar fi neplăcute. De exemplu dacă pe prima pagină apar mai mult de 5 nume proprii greu de pronunțat. Dar e mult mai ușor să găsești cărți bune afară, deci nu trebuie să stai să elimini, doar cauți ceva bun. La noi chestiile bune sunt prea rare 😀

  2. Pingback: Câteva articole interesante de citit astăzi – 12 noiembrie 2017 – nwradu blog

  3. 1 mi se pare puțin cam mult, având în vedere că aproapte toți autorii zic chestia asta, dar nu toți lasă “moaște” în aceeași măsură. Cantitatea de “moaște” variază de la vreun personaj cu aceeași freză la jurnalul de la 14 ani. Mi se pare mai relevantă regula 7, cu coerența autorului, ar putea fi mai relevantă în cazul determinării cantității de “moaște”

    • Păi de ce aș citi un autor care repetă niște clișee în interviuri? Pentru că, concret, actul ăla de creație nu e atât de dureros în 99% din cazuri cât ar presupune „să lași frânturi din tine”. Sau poate munca de scriitor e prea grea, și prefer pe cineva care scrie mai cu ușurință, nu cineva care face astfel de sacrificii.

    • Tocmai, ziceam și eu că mi se pare mai relevant modul în care se exprimă un autor în interviuri, indiferent dacă zice că „a lăsat frânturi din el în roman”. În unele cazuri, chiar e un clișeu răsuflat și se simte din tot interviul. În altele cazuri, zice asta pentru că e pe bune, chiar a pus suflet în roman și again, se simte din interviu. În cazul al doilea, mie personal nu mi se pare un lucru așa rău.

      Oricum, acum am înțeles mai bine la ce te refereai tu, cred că la final we can agree to disagree pentru că (eu înțeleg din articol că) tu preferi să nu-ți pierzi timpul cu romane cu potențial de a fi proaste, eu prefer să citesc și niște bălării de teamă că aș putea pierde o carte bună. Am prea multă răbdare și timp liber 😛

    • Da, dar avem un mod de folosire al cărților un pic diferit. Eu, de exemplu, citesc pentru entertainment, pentru relaxare, nu citesc pentru a acumula angoasele altora sau a trăi sentimente – nu de alta, dar am propriul meu bagaj de experiențe, nu citesc ca să acumulez experiențe. Asta nu înseamnă că dacă un roman inteligent îmi dă entertainment dar îmi și deschide semne de-ntrebare nu le accept. Dar nu vreau ca rolul primar al cărții e să simt frânturi din sufletul scriitorului, nu asta mă interesează, nu citesc de dragul autorului. Citesc pentru mine.

      De-asta, de exemplu, dacă vrei să-mi transmiți, ca autor, că oamenii nu se gândesc decât la ei înșiși și distrug viitorul fiind egoiști, nu-mi da zece pagini de lăcrămoșenii, că nu am venit să-ți citesc eseurile tale ratate. Nu, ce mă interesează e să văd lucrurile alea exemplificate, vreau ca din acțiune, din interacțiune, din personaje care comunică într-un limbaj accesibil și fac lucruri pe care le-nțeleg, și care „joacă” pentru mine acea situație.

      Nu sunt un cititor de eseu. Am scris prea multe în liceu, în timp ce trebuia să fiu atent la orele de geografie dar nu mă interesa subiectul. Sunt un mai bun eseist decât toți scriitorii ăștia care trăiesc cu impresia că sunt niște mari talente. Nu, am nevoie de poveste. Am nevoie de ceva să-mi stimuleze mintea. Să lase eseurile pentru gospodine, că poate ele sunt mai deschise la așa ceva (și sunt).

  4. Pingback: Ce se mai întâmplă în România 17 – 02 – Economie 101

  5. Salut. Am descoperit blogul cu 2-3 zile în urmă, cu recenzia Inocențiilor. (Mulțumesc Iulia Albotă)
    O să mai vin pe aici.

Comentariul tău