Cum îmi selectez eu lista de lectură pe autori români

După câțiva ani în care am tot mușcat diverse rateuri am început să-mi stabilesc niște criterii, cam ca Dua Lipa, așa. Urmăresc recenziile și interviurile cu scriitorii, și din ele pot să-mi dau seama dacă vreau să citesc acea carte sau nu.

  1. Dacă scriitorul declară despre carte că a lăsat în ea frânturi din el însuși, e cazul să nu mă încurc cu rămășițele omului și să le las să se odihnească în pace.

  2. Dacă scriitorul mă anunță că trebuie să am răbdare cu cartea, că începe de la pagina 300, sau că trebuie citită în timpul în care a fost scrisă((da, Solenoid)) atunci e clar că nu pot urma o astfel de disciplină și n-ar trebui să-mi bat capul.

  3. Dacă Mihai Iovănel are o recenzie elogioasă la adresa cărții, în care abundă în metafore și să se arate impresionat de măiestria artistică a autorului, e clar că avem parte de o piesă de muzeu perfectă: de privit de la depărtare vreme de 30 de secunde.

  4. Dacă recenzorii, în general, spun că e o carte inovatoare care schimbă felul în care vedem diverse lucruri, evitați-o. Logica e simplă: nu vrei să-ți schimbe viziunea un om care activează într-o țară care îl pune pe Tudose prim-ministru.

  5. Dacă recenzorii devin, în general, incoerenți și spun baliverne e un roman care probabil că nu ți se adresează. Dacă îi afectează așa de tare pe recenzori, cum poți rezista tu, un simplu muritor? De exemplu iată ce zice o recenzie la Inocenții:

    Efectul lecturii romanului Inocenții este ar­ticularea în jurul nostru a unui halou fotografic, o succesiune de imagini vii în for­mă inelar-centripetă, care îți dau stra­nia senzație de autenticitate a prezentului, cu toate că nu (sau nu doar!) despre el es­te vorba în povestea Ioanei Pârvulescu. […]

    Casa narativă care circumscrie universul inocenței mi-a amintit cumva de casele lui Egon Schie­le, cunoscut din păcate prea puțin ca peisagist și mai mult ca portretist. Sunt casele animate care apar și dispar din tablou în funcție de unghiul pri­virii, amestecate, eclectice, cu caturi dezordonate, cu ferestre și pereți strâmbi, dar care zâmbesc într-un anumit fel, nos­talgic, familiar, familial, cu o anumită con­vivialitate secretă, doar de inocenți înțe­leasă. Mi-au mai amintit și de casa mu­zicală a Unchiului din filmul lui Jacques Tati, în care labirintul arhitectural cere curiozitatea și, mai ales, inocența copiilor pentru a fi pătruns. El se relevă finalmente ca un labirint al vârstelor, care, odată re­zolvat, promite trăirea lor simultană. Este o casă semiotică, atât de vie pe cât sunt de vii oamenii care o locuiesc, o casă cu „memorie și conștiință“, care te leagă și te scoate din vârtejul halucinant al tim­pu­lui.

    Publicat în Revista 22

  6. Evit și autorii care în momentul în care sunt întrebați despre cum scriu explică cum ei au ceva revelații divine în timp ce scriu. Nu cred în acea revelație divină, știu că scriitura e 99% muncă și munca aia nu folosește ca motor cine știe ce inspirații divine.

  7. Dacă autorul e incoerent sau foarte întortocheat în interviuri sau pe blogul personal, îl evit.

  8. Dacă autorul are un curs de scriere creativă sau, în general, îi învață pe alții să scrie, el însuși nevânzând decât câteva sute de exemplare din ultima sa carte, ăla e motiv de evitat.

  9. Dacă romanul este conceput de-a lungul a mai multor ani, timp în care autorul a fost puternic frământat de acest roman, prefer să-l evit pentru că probabil autorul are atâtea detalii în universul lui că nici măcar nu știe care din ele au fost incluse în carte și care au rămas în mintea lui. Dacă în schimb omul n-a putut să-l scrie pentru că era prea ocupat cu munca, hai, să zicem.

  10. Dacă romanul e o trilogie încă dinainte să publice prima carte prefer să nu citesc. Nu pot investi emoțional în toate romanele abandonate de scriitori pentru că vând sub 500 de exemplare.

Ar mai fi câteva criterii, dar astea ajung deocamdată. Asta oricum elimină cam 80% din literatura română contemporană. La noi scriitorii sunt toți atât de pătrunși de ceea ce vor să transmită, de mesaj, de morală, încât uită că rolul numărul unu al scriiturii e să zică o poveste, și că românii în general sunt niște foarte slabi comunicatori. Lipsa asta de expresivitate în scris nu se manifestă doar în romanele lor – e și în exprimarea de zi cu zi.

Un lucru pe care nu-l mai fac e să judec scriitura de roman după povestirile scurte. De exemplu Cărtărescu e foarte bun pe textul scurt, este însă execrabil în roman, drept pentru care o să primească divinații și elogii de la Iovăneii literaturii române.

Un alt lucru pe care nu-l mai fac e să mă iau după felul în care vorbesc în interviuri dacă zic lucruri pozitive. Degeaba știu teoria dacă practica este dezastruoasă.