Cum se trece peste sindromul impostorului

Scria Anca acum vreo zi-două că suferă de sindromul impostorului – și o să vă povestesc și eu cum am trecut eu peste sindromul ăsta. E scurt, e simplu și la obiect – ca să treci de sindromul impostorului ai nevoie de un manager bun care să știe și să te critice și să-ți arate unde poți crește când e cazul, echilibrând succesul cu deschidere către noi perspective.

Ce e sindromul impostorului? Mi-a plăcut explicația Ancăi:

Sindromul impostorului se referă la incapacitatea de a-ți asuma realizările și o teamă constantă de a fi demascat. În engleză sună mai bine: high-achieving individuals marked by an inability to internalize their accomplishments and a persistent fear of being exposed as “fraud”. O persoană care suferă de sindromul ăsta, contrar oricăror dovezi, nu va simți niciodată că a realizat ceva important, în schimb va crede că a fost vorba de noroc, oportunitate sau că i-a păcălit pe cei din jur să creadă despre el că este mai matur sau mai inteligent decât în realitate.

Când am intrat în primul meu job de programator am suferit de o condiție similară. Mă simțeam un diletant norocos1)din fericire, acum știu că sunt un diletant, dar nu consider că sunt norocos, și învăț mult pentru a prinde metodă, și a ieși din diletantism, mă simțeam că am avut noroc că am prins câteva idei pe câteva proiecte interesante. La 3 luni de la intrarea mea ca super-junior în cea mai meseriașă firmă de programare din oraș (Deuromedia, atunci) am primit ca task să implementez o portare de obiecte de sincronizare MFC pe Linux. În anul de grație 2016 acest lucru e făcut la infinit – în 2001 abia se introducea suport pentru biblioteca pthreads, lucrurile nu erau prea bine puse la punct. În fine, ideea e că în momentul în care am terminat nimeni nu prea era capabil să-mi facă code-review, semn că problema respectivă era suficient de complicată cât să fie greu să dai o soluție simplă.

După acest succes (biblioteca de obiecte de sincronizare a fost folosită cu succes vreo 8 ani după aceea) am resimțit puternic exact acel sentiment de impostură. Mult timp m-am simțit subcalificat și toate lucrurile pe care le făceam fără efort mi se păreau incredibil de norocoase. Un singur lucru m-a ajutat – leadership-ul tehnic inspirat al lui Eugen. Altora poate nu le-a picat prea bine însă pe mine m-a ajutat foarte mult – omul mi-a deschis ochii la faptul că se poate mult mai mult și mult mai bine, mi-a dat o mână de ajutor să cresc în carieră și m-a “hrănit” cu probleme mișto de rezolvat. Mi-a deschis ochii la cum se conduce un proiect și a făcut un copil timid și retras să fie capabil să conducă proiectul #1 al firmei într-un stadiu de mare risc pentru întreaga firmă, fără nicio urmă de sentiment de impostură.

De-asta zic că soluția pentru acel sentiment poate fi externă – în cazul meu a și fost. Cu un manager inspirat, se pot regla așteptări și deschide orizonturi. Din păcate, oamenii cu calitățile astea sunt rari, cam la fel de rari ca oamenii care simt acel sentiment de impostură, și faptul că ajung să lucreze unul cu celălalt e și mai rar.

Așa că majoritatea pseudo-impostorilor ajung să lupte singuri cu sentimentul ăsta. Și există o singură cale prin care ar putea să treacă peste el – să vorbească despre asta, dar și să continue să facă ceea ce fac ei de obicei. Dacă te concentrezi să faci lucrurile bune pe care știi să le faci la un moment dat uiți că ești un impostor. Cam cum mă simt eu uneori cu blogul sau podcastul – știu că nu-s suficient de bun, dar continui, că știu că se poate mai bine și poate cu exercițiu o să reușesc și eu. Sau, cine știe, poate în cazul meu cu blogul e vorba de impostură reală – însă la un moment dat am încetat să mă întreb, și am continuat să fac ceea ce fac, că nu trăiesc nici viața altuia și nici nu las pe alții să trăiască pentru mine. Cui nu-i place e liber să apese pe X-ul ăla din colț. Pentru că se pare că nepăsarea e un alt mod de a trece peste impostură.

Să vă dau și o roșcată, că poate vi s-a făcut dor. Aici e Emma Stone

Să vă dau și o roșcată, că poate vi s-a făcut dor. Aici e Emma Stone

NOTES   [ + ]

1. din fericire, acum știu că sunt un diletant, dar nu consider că sunt norocos, și învăț mult pentru a prinde metodă, și a ieși din diletantism

Comments

Cum se trece peste sindromul impostorului — 25 Comments

  1. Ca să scapi de sindrom tre’ să ştii că-l ai, mai întîi. Eu zic despe mine că sînt cel mai mediocru om în orice domeniu. Surpriza a venit din partea unui coleg căruia i-am spus că sînt petarda firmei. Tipu’ a făcut ochii mari şi mi-a zis că n-oi fi eu bun în vreun domeniu, dar nici nu ştie pe nimeni altcineva care să aibă toate cunoştinele mele. Deşi sînt inginer electronist, treaba mea e extrem de variată şi implică mecanică, programare, scheme electrice, PCB layout, ales, comandat şi lipit componente, procese, testare, documentaţie etc. Mi-am dat seama că sînt printre puţinii care pot duce un proiect cap-coadă singuri, fără ajutor. De multe ori nu e uşor, dar îmi place stilul ăsta de lucru fiindcă nu mă plictiseşte şi merg cu drag la serviciu.

    • E oarecum diferit – sindromul e atunci când simți constant că ești apreciat peste măsură. E un fel de “omg, chiar am succesul ăsta? doar sunt varză!” – la tine mi se pare că nici nu simțeai aprecierea asta, mai degrabă e vorba de o auto-evaluare greșită, atâta tot.

    • Păi fix de aici am pornit, toată lumea îmi zicea că fac treabă bună în timp ce eu ştiam cît de varză sînt.

  2. Hm, uite o idee interesantă la tine: code review-ul. Mă gândesc că, poate, dacă mi s-ar face și mie, aș reuși să am o idee mai clară despre nivelul meu, măcar să mă compar cu colegii. 🙂 Din păcate însă, suntem o agenție mică în care ideea de code review este un lux, pentru că e prea time-consuming.

    • Avand in vedere ca la mine proiectele se schimba destul de des (nu sunt proiecte mari care tina luni de zile), greu de facut o medie. Depinde de complexitate, tehnologii etc.

    • Din experiența mea, code review-ul adaugă cam 15% la timpul de dezvoltare și te scapă de 30-50% din problemele pe care le poți avea, și îți salvează cam 10-15% pe dezvoltarea ulterioară. Depinde de calitatea review-ului, evident, și evident cifrele sunt obținute prin burtometrie.

  3. Si eu sufar de o oarecare nesiguranta, ceea ce nu cred ca e un lucru neaparat negativ, din contra, te face sa fii mai umil si mai atent la ce faci.
    Problema este insa accentuata de un numar foarte mare de “teoreticieni” cu care daca stai de vorba ai impresia ca esti un imbecil, care nu intelege nimic, si nu o sa realizeze nimic in viata, pentru ca ei iti pot vorbi ore in sir despre algoritmi, tehnologii, paternuri, “best practices”, etc. Multa vreme m-au complexat rau oamenii astia, ma gandeam in permanenta ca e cava care imi scapa, pentru ca eu nu stiu toate noile tehnologii si ca nu sunt foarte entuziasmat de “visitor patern” si alte lucrari de arta.
    Din fericire, cu trecerea timpului, am reusit sa-i vad si-n actiune si m-am mai linistit. Aparent teoria e diferita de practica. Ba chiar am realizat ca, din toti colegii astia care pareau mai inteligenti decat Scott Meyers, foarte putini sunt in stare sa puna in practica cele mai simple concepte de dezvoltare de software. Ai putea banui chiar ca ei sunt impostorii si nu eu. very strange indeed…

  4. Totuși, ce-i aia impostură „pe blog”? Impostură în scriitură există (uită-te la majoritatea autorilor români, la toți jurnaliștii, la o parte din copywriteri etc) și se poate măsura concret (cât de vandabil este produsul muncii în sine etc). Dar impostură în domeniul opiniilor? N-as prea zice 🙂

    • Eu zic că există și o impostură pe blog – de exemplu când tu scrii că ai avea opinii dar doar ești megafon pentru altcineva. Sau scrii pentru pageviews – scrii ceea ce știi că ar enerva lumea, nu neapărat pentru că tu crezi în ceea ce scrii.

    • Da, dar pentru asta, va trebui sa confrunti continutul blogului cu o definitie stricta a termenului… ori acum e ceva mai greu sa incadrezi blogul clar la “jurnal personal online”.

    • Păi aia zic. Unii și-au creat un spațiu pentru propriile opinii, alții și-au transformat numele în banner permanent.

  5. Cred ca acest sindrom este specific celor care isi fac o autoanaliza constanta, isi doresc sa fie foarte buni in ceea ce fac si au o doza de nesiguranta. Un fel de drac la o ureche care iti sopteste mereu “tu nu vei ajunge ca el/ei”, el/ei fiind niste persoane foarte bune si bine vazute mondial/national in domeniul tau.

    Problema e ca aceasta doza de nesiguranta este alimentata si de multimea de pseudocunoscatori care sunt peste tot. Ma uit si eu in domeniul meu, unde ma simt relativ nou (lucrez de doar 2 ani in el), si am de-a face cu foarte multi oameni care vor sa te faca doar din teorie si termeni de care n-ai auzit pana acum. Zici ca sunt God. Pana apuci sa-i vezi in actiune, cand e vorba de configuratii, si atunci realizezi ca de fapt au doar multa gargara. Cand ii vezi cum se impleticesc ar trebui sa realizezi ca totul e doar o fatada, dar acum vine iar dracul ala din ureche. Cumva se completeaza pentru a-ti alimenta doza de nesiguranta.

    Momentan cred ca acest sindrom se rezolva de la sine cu timpul, pe masura ce prinzi experienta esti tot mai capabil sa iti dai singur seama unde te situezi, esti destul de matur incat sa privesti piata si sa spui “eu ma aflu X”, fara a mai astepta feedbackul altora.

    E plina piata de oameni care se cred “specialisti”, dar putini ar recunoaste ca de fapt mai au de mancat pana acolo. Am destui fosti colegi de facultate care au in CV “expert Java” sau in alte limbaje de programare dupa ce au facut si ei un curs in facultate, fara practice in afara sa. Dar un curs si o aplicatie scrisa de-a lungul unui semestru te face expert pe viata in viziunea unora. E dificil sa recunosti ca nu esti zeu.

    • Acolo mergem în altă direcție – echilibrul întotdeauna e de dorit. În toate lucrurile pe care le facem și le gândim. 😀

Comentariul tău