Dacă am fi creștini am fi mult mai departe ca societate

Circulase acum vreo lună sau două un articol despre cum ortodoxia ne trage înapoi ca țară. Ideea de bază a articolului e că ortodoxismul ne induce o aversiune la risc și cu deschidere către autoritarianism. Ca și în perioada când circula acest articol, nu o să comentez foarte mult conținutul lui, mi se pare o glumă prost argumentată. În schimb, o să argumentez că o țară profund păgână, precum România, are nevoie de creștinism mai mult ca niciodată.

O discuție recentă mi-a reamintit cât de importante sunt valorile creștine, și cât de puțini oameni și le-au însușit. Dincolo de situația politică, de mișcările sociale la nivel înalt, există nivelul acela personal, micro, cel care nu e luat niciodată în considerare dar e cel mai important în momentul în care discuți cu un om și vrei să-l convingi să aibă o viață mai bună. Și la nivelul ăla personal, creștinismul oferă soluții, dar oamenii sunt incapabili să le folosească.

Să luăm, de exemplu, ideea de iertare. Din multe puncte de vedere mi se pare că asta e esența creștinismului: Iisus se sacrifică pentru noi, pentru a ne putea ierta greșelile. Dincolo de sacrificiul său, de promisiunea raiului de după încetarea existenței, exemplul lui Iisus este de asumare a păcatelor (chiar a păcatelor celorlalți) și iertarea lor. Dar din experiența personală, românii, deși auto-asumați creștini, sar foarte des peste exact această idee care cel mai des este răspunsul la dramele personale. Iertarea reală, completă, aia care nu e de fațadă, aia care nu te ține și te frământă în continuare, iertarea aia care te face mai puțin revanșist. Dar când intri în contact mai adânc cu oamenii îți dai seama că încă păstrează resentimentele, chiar ura față de cei apropiați, și cel mai des pentru câte-o vină închipuită.

Și totuși cea mai importantă rugăciune creștină se învârte și în jurul ideii de iertare – e o chestiune pe care ortodocșii și-o repetă de fiecare dată când se roagă: „și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”. Răspunsul e acolo, în rugăciunea zilnică, în rugăciunea pe care și-o repetă și contra deochiului. E dureros pentru că omul are răspunsul pentru toate resentimentele sale în ceva ce face zilnic. Cuvintele însă trec pe lângă individ, și rezultatul se vede adânc în cât de divizată e societatea în care trăim. Nu pot decât să mă gândesc cât de diferit ar arăta lucrurile dacă am fi capabili să ne iertăm.

Și nu e ca și cum iertarea ar fi singura idee creștină pe care creștinii români nu și-au însușit-o, și pentru că oamenii care au citit până acum cred că lor nu li se aplică (serios, nimeni nu simte vreodată că are ceva de iertat și ceva de trecut peste, deși…), o să amintesc un alt detaliu, la fel de interesant: zilele trecute vorbise Vasile Bănescu, PR-ul Bisericii Ortodoxe Române, despre faptul că toleranța nu e o valoare creștină ci o slăbiciune. Zice el:

Toleranța nu este o valoare în sine. Din punct de vedere creștin toleranța este o slăbiciune pentru că te pune în situația de a nu pune capăt răului și de a-l păstra lângă tine sub forme mai mult sau mai puțin benigne. Din punct de vedere creștin lucrurile stau altfel. Fermitatea în fața răului e recomandată. Nu în fața persoanei, repet, persoana niciodată nu e discreditată în creștinism, oricât de păcătoasă ar fi ea, dar răul pe care îl propagă în spațiul public, și nu numai, trebuie stopat. Așadar toleranța nu este o valoare.

Ia să ne gândim cât de mult ar fi schimbate lucrurile dacă oamenii ar fi intoleranți la rău. Cum ar arăta o Românie intolerantă la corupție, la șpagă, la furt, la minciună? Nu o să mai comentez faptul că publicul nu a înțeles nimic din ce a zis Bănescu aici, deja doare prea tare.

După discuția aia am rămas un pic dezumflat. Chiar dacă omul din fața mea avea soluția, nu știa ce să facă cu ea. Situația nu e mult diferită de cea a copiilor care te întreabă cum să ajungă din punctul A în punctul B deși au Google Maps pe telefon. „Ai instrumentul în mână, folosește-l ca să-ți rezolvi problema!”.

Și nu, problema nu e că România e creștin-ortodoxă ci, din contră, că prea mulți ani de totalitarism (începuți de la Carol al II-lea după o pauză prea scurtă pentru schimbarea unei întregi societăți) ne-au adus în situația de a avea o Românie needucată, necreștinată. Și dacă e ceva ce ar trebui să facă BOR-ul pentru noi ca societate, acel lucru e misionariatul – și să înceapă chiar cu clerul.

PS: Folosesc termenul de „păgân” în sensul de ne-creștinat. Nu e vorba de păgânism „cultivat”, cineva care urmează doctrina antică păgână, ci mai degrabă de creștin necreștinat. Nu includ nici măcar ateismul aici.


8 Replies to “Dacă am fi creștini am fi mult mai departe ca societate”

  1. Dan

    Da, cu siguranţă din valorile la care aderă creştinismul în general, nu poate ieşi ceva rău. Şi aşa e, problema e că nu preţuim aceste valori suficient de mult, iertarea fiind pe primul loc la capitolul “probleme de rezolvat”. Totuşi, sunt de părere că e un conflict în interiorul creştinismului. Tind să cred (am impresia că e evident), că România ar fi arătat altfel dacă era, spre exemplu majoritar catolică, sau majoritar protestantă. Nu spun că ar fi arătat mai bine sau mai rău, asta ar fi deja speculaţia, dar sunt convins că ar fi arătat altfel. Defapt, chiar şi-n interiorul ortodoxiei e problema asta.

    Subscriu, problema nu e în nici un caz creştinismul, problema nu e nici ortodoxia, problema e potenţa şi dorinţa la reformă. Nu o reformă dogmatică, ci una pastorală, nu o schimbare de identitate ci una de caracter. Şi nu-n ultimul rând, dacă tot s-a adus vorba de păgânism, poate terminăm şi cu scenariile apocaliptice de felul: “card scris invers înseamnă drac, nu folosiţi carduri!”, “Uniunuea Europeană vrea să scoată-n ileglitate clopotele din biserică”, “Străinii sunt conduşi de masoni care vor să distrugă Biserica Ortodoxă”, “Papa vrea să…” şi multe, multe altele.

  2. Vasile

    Cred că exceptând episodul mai recent totalitar specific blocului estic, poți extinde ideea către întreaga Europă, chiar și țările “avansate”, care, printre altele, au avansat cam departe în direcții care distrag de la ideea unui continent european puternic. Continentul ăsta puternic nu are cum să fie altfel decât creștin și viu, oricât displace, din neînțelegere, multora, nu unul mort și fragmentat într-o diversitate de cioburi.

    Partea interesantă este că odată ce-ți bagi puțintel nasul în literatura de specialitate (ortodoxă mai cu seamă) și începi să pricepi cam despre ce e vorba acolo, de ce numai așa și nu altfel, de ce biserici și nu pseudoceremonii pe malul mării, tolba cu argumente contra se cam scutură și poate doar din comoditate mai rămâi cu vreun fel de adversitate.
    Confortul ca scop și stil de viață te face ușor iritabil la propuneri incomode, ce să-i faci? Deși ținta ar fi să zicem mântuirea, salvarea sufletelor, natura duală a omului duce și la implicația că ‘bunele practici’ sufletești duc automat și la un bun mers al lucrurilor în plan material, fiindcă există o interdependență a planurilor, iar fără înțelegerea ei nu prea ai nimic de priceput – motiv dealtfel pentru care i-au alergat bine și pe ereticii monofiziți.

    Cu intoleranța, asta nu pricep din păcate nici mulți creștini, că BIserica este una luptătoare, nicidecum blândă, umilă, pasivă. Nu numai că nu prea există “habotnici” (cum delirează unii și alții), ci tocmai că există prea multă cumințenie.

  3. un ateu practicant

    Faptul ca iertarea e incompatibila cu intoleranta (si invers) ar fi o explicatie simpla de exista asa de putini crestini “pe bune”

  4. Vasile

    Vezi că în abordarea ta previzibilă și simplistă a unui subiect cu mult mai viu și adânc, omiți (mă rog, nu îți dai seama poate) că iertarea e pentru om, iar nu pentru păcatul care-l stăpânește. Citește din Ioan Scărarul ca să pricepi puțin care-i concepția despre păcate, distincția între om și păcat și de ce toată nebunia asta.

    Adică, nu te bagă nimeni cu forța în dogmă, dar e bine să cunoști câte ceva despre chestia față de care pretinzi că te poziționezi diametral opus, s-ar putea să ai multe surprize în general și unele chiar plăcute.

  5. Dorin Lazăr

    Nu știu de unde ai tras tu concluzia că eu omit acel element. Nu, nu îl ignor. Chiar și Bănescu a vorbit tangențial despre treaba asta în interviul ăla.

  6. Val

    Partea proasta e ca ca misionarismul religios, odata pornit, nu stie sa se opreasca. El este universalist, trebuie sa-i cuprinda pe toti. Asa au aparut razboaiele religioase, sunt intoleranti la “rau”, unii cu ceilalti. Bineinteles, raul sunt ceilalti.

  7. Vasile

    Dorine, eu vorbeam cu “ateul practicant”, n-am zis despre tine că ai omis ceva 🙂

Comentariul tău

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Sprijină dorinlazar.ro

GDPR

Uniunea Europeană vrea să vă informez că nu vă folosesc datele personale pentru nimic. Și o fac aici.