De ce dreapta românească este o glumă

De cîteva zile stau să mă gîndesc la subiectul ăsta. Nu pricep ce se întîmplă, de ce mi se pare că dreapta românească este și a fost dintotdeauna o glumă. Nu mă refer la vîrfuri, la intelectualii de dreapta care sunt puțini dar de calitate. Nu, mă refer la noi, la românii de rînd.

România suferă de stîngism într-un fel deosebit de Europa de Vest, care în această epocă e înecată în propagandă socialistă. Nu, România nu are aceleași înclinații, chiar dacă aparent le copiază.

A fost nevoie de una din pastilele amare preluate din cartea lui Mike Ormsby, „Never Mind the Balkans, Here’s Romania” (tradusă la noi ca „Grand Bazar România”) ca să înțeleg. În ea e vorba de un dentist care avea ură pe evrei și care explica că pentru că l-a urît pe Ceaușescu a citit tot ce însemna ‘dreapta’.

Și atunci m-a lovit. De fapt, dreapta românească se revendică din ura pentru Ceaușescu și Iliescu. Pentru români, în general, dreapta înseamnă „nu PSD, nu Ceaușescu”. Nu are nimic cu drepturile individului sau cu egalitatea de șanse (contrariat? citește PPS). Nu are nimic de-a face cu libertățile individului de a cîștiga sau de a pierde. Are de-a face cu acești doi indivizi.

Și atunci se explică de ce ai niște oameni care se pretind de dreapta și care vorbesc despre ’echitate socială’. Încep să înțeleg de ce PNL-ul din 2013 mai are membri.

Lipsește educația politică. Asta e problema. Și aparent nu e nevoie de această educație politică, pentru că oricum ies mereu aceiași oameni în față. Normal, oameni buni, că voi votați niște planificatori în fruntea statului, niște oameni care nu vă respectă drepturile ci își impun opiniile asupra voastră pentru că ’ei știu mai bine’. Niște socialiști, așadar.

România de azi e născută și crescută la umbra protectoare a Statului. Românii sunt îngroziți de ideea de a avea o firmă și a conduce o afacere; de ce? Ar fi facil să presupunem că e vorba de pesimism. Nu. E vorba, zic eu, de două aspecte: orice contact cu statul e de natură să te descurajeze (ceea ce e de așteptat) dar, mai ales, viața e mai bună cînd altul își asumă responsabilitatea pentru tine. Viața e mai dulce cînd stai să te revolți că nenorocitul ăla de capitalist te plătește prea puțin.

Vlad Petreanu propune însă ceva revoluționar. Ce-ar fi să ne plătim cu toții impozitele și dările cu mîna noastră? Mergeți întîi pe site-ul lui și citiți un pic expunerea lui absolut logică și de bun simț. Eu o să pun aici doar cifrele finale: Un salariu de 4500RON costă 8200RON. Asta înseamnă că fiecare cetățean care are un salariu de 4500RON ar primi în mînă 8200RON și ar trebui să plătească cu mîna lui cei 3700 RON la stat. În fiecare lună.

Și atunci ai vedea răzmerițe. Atunci s-ar termina cu șpaga la doctori, cînd plătești la CAS 687 RON. Lunar. Ar fi oamenii mult mai conștienți de ceea ce se întîmplă cu banii lor cînd ar vedea 2000 de lei duși lunar pe pensie și șomaj. Și ar trebui să îi doară la buzunar. Atunci ar vedea altfel fiecare kilometru de autostradă la preț record. Și atunci cînd pui banii de impozit lîngă TVA-ul pe care îl plătești cînd îți iei mîncare nu o să-ți mai ardă de dansat pinguinul în Piața Constituției.

Din păcate, românilor le e teamă de ideea de individualism. Interacționînd cu statul român însă, e imposibil să nu ți se facă teamă să fii de unul singur. Și atunci e evident că românii vor să plătească altcineva statului jumătate din munca lor, pentru că pare că e mai ușor. Un fel de Stockholm Syndrome: statul nu mai este cel care îi abuzează, ci cel care are grijă de ei, îi protejează de realitatea dură. Iar românilor le e teamă de ce se găsește acolo, în lumea largă. „Dreapta înseamnă că fiecare om trebuie să alerge, după puterile lui, pe culoarul său și să nu intre, pe cît posibil, în spațiul vecinului de alergare.” Ori românii au învățat că nu e ok să alergi singur fiindcă atunci cînd alergi și nu te ajută nimeni e posibil să eșuezi.

Nu contează că e posibil să ajungi la capăt. Că poate o să fii mai fericit că nu ai fugit legat de mîini și de picioare. Că poate nu o să fii pe primul loc, dar o să fii acolo, cu coloană vertebrală, cu capul sus și sigur pe tine.

Nu, românul știe că a alerga de unul singur înseamnă eșec. Și de-asta își amintesc cu nostalgie de vremurile cînd aveau o sumedenie de prieteni, uitînd că se referă la vînzătoarea de la alimentară cu care erau prieteni nu pentru că discutau despre Nietzsche și Eliade, ci pentru că le dădea niște chestii pe sub mînă. Sau de vremurile cînd toți aveau un serviciu, cînd Ceaușescu le construia apartamente în care acum mor de frig, că-s prost construite și prost izolate. Își amintesc cu drag cîte lucruri extraordinare a construit comunismul uitînd că în România comunismul a avut 100% din resursele țării… Și tot ce a reușit să facă a fost să producă un faliment din care abia acum încercăm să ieșim.

De-asta în România dreapta e o glumă. Pentru că e mai bine cînd are altcineva grijă pentru noi. Și pentru că ne e frică.

În afară de cîțiva, puțini, care au înțeles ce înseamnă dreapta, restul sunt emuli. Niște copii bizare ale unor comportamente de-afară, niște forme fără fond. Și iată cum istoria se repetă.

PS: De citit: „Ce-ar fi să ne plătim noi înșine impozitele pe muncă?” de Vlad Petreanu, și „Marile corporații și miliardarii sînt în general de stînga” scris de Bărbosu’ de la Kamikaze, al cărui nume habar nu am cum să-l aflu.

PPS: Socialismul nu înseamnă egalitate de șanse. Comunismul nici atît; tot ce înseamnă stînga înseamnă redistribuire a rezultatelor finale. Egalitatea de șanse nu e suficientă pentru visele egalitariene.

Să luăm un exemplu de ’egalitate de șanse’ tipic socialistă: impunerea unor cote de reprezentare de minim 40% femei în facultăți tehnice:

1. Este o măsură discriminatorie la adresa bărbaților, reducîndu-le șansele artificial.
2. Promovează dublu standarde pentru femei și bărbați, sexele concurînd inegal (de exemplu cea mai capabilă femeie poate lejer să fie sub primul clasat bărbat la un concurs).
3. Impune în mediul social ideea că femeile nu își pot cîștiga locul în facultăți tehnice în virtutea calităților intelectuale.

Cu alte cuvinte, egalitatea de șanse văzută de socialism nu face altceva decît să producă un rift în societate, despărțind și mai tare categoriile sociale. Spre deosebire de stînga, o abordare normală, de dreapta, ar spune: „orice absolvent de liceu se poate înscrie la concursul de admitere în facultatea X, indiferent de sex, rasă sau credințe religioase”.