De ce ducem toate conversațiile în extreme

Câteva gânduri legate de felul în care comunicăm azi prin diversele unelte pe care le folosim. Că suntem din ce în ce mai puțin capabili să comunicăm față în față, și că multe din lucrurile pe care le zicem, le gândim, le spunem ar fi imposibil de exprimat într-un dialog direct.

Nu procesăm informația ce ajunge la noi. Nu stăm să ne întrebăm „de fapt ce a zis omul ăla?” și ne e imposibil să înțelegem de fapt care e punctul de vedere al celui din fața noastră. Asta e problema numărul unu din comunicare, rădăcina tuturor relelor – dar asta nu înseamnă că odată ce facem un efort să începem să procesăm informația, ne dăm seama că nu există informație în ceea ce comunică cei din jurul nostru și că avem cel mult reacții.

Care e problema cu reacțiile? Reacțiile, foarte des, nu au un context foarte larg, și sunt extrem de limitate ca și conținut. De exemplu, apăruse zilele trecute trailer-ul de la piesa Deutschland. Reacția imediată: băieții ăia au apărut cu zeghe și stea evreiască, deci sunt niște nenorociți care caută popularitate pe o chestie legată de Holocaust. Nu a contat că de fapt imaginea respectivă are sens în contextul clipului, că mesajul lui Deutschland e fix pe invers decât pretindeau oamenii, revolta a fost acolo. Reacția, grăbită, nu a adus nimic bun în discuție – doar o controversă care să dureze câteva zile, care să… nimic.

Și în ciuda faptului că detaliile apar mai târziu, lumea rămâne cu idei și impresii. Se aplică briciul lui Occam înainte ca Occam să zică ce avea de zis. E prea multă informație – citim, ne enervăm, reacționăm, merge mai departe. Nu avem timp să stăm să digerăm, real, fiecare bucată de informație.

Și în galopul ăsta informațional prima victimă e empatia. Citim despre Rammstein, dar nu avem timp să ne gândim că poate oamenii ăia nu au rezistat mai mult de 20 de ani în spațiul public fiind niște naziști nenorociți. Poate că există moduri acceptabile în care poți insera genul ăla de imagine (de exemplu nimeni nu a fost foarte revoltat de Lista lui Schindler), poate că ceea ce reclamă oamenii ăia acolo e greșit – s-a mai întâmplat ca oamenii să greșească sau să înțeleagă greșit chestii, nu e ceva nemaiauzit.

Dar cum nu mai avem empatie pentru cei din jurul nostru, nu vom lua acel moment să stăm să judecăm problema. Și condamnăm instantaneu indivizii sau grupurile sau categoriile sociale vizate. Și, foarte important, mergem mai departe, odată pusă eticheta pe niște indivizi.

Și uneori avem dreptate să facem lucrul ăsta. Simplificarea e o formă de supraviețuire în societate – e genul de chestie care te face să zici că dacă tu ești în război cu turcii și ăla are turban, vine să te omoară, și e care pe care. Doar că acum nu mai simplificăm pentru propria noastră supraviețuire, ci pentru a înghiți mai multă informație.

Și înghițim enorm de multă informație și producem enorm de multă informație. Procesăm echivalentul a 100.000 de cuvinte zilnic, zice articolul ăsta despre americanul mediu în 2011 – și asta exclude timpul de lucru. Într-o săptămână am putea citi Mizerabilii – și asta nu se referă la cititorii seriali, cei care citesc vreo două-trei cărți pe zi, ci la tine, utilizatorul mediu de internet.

Este, așadar, enorm de multă informație – video, audio, uneori cu video și audio decuplate (da, oamenii care se uită la un serial în timp ce joacă ceva, de parcă nu știți pe nimeni care face asta). Consumăm multă informație, și calitatea informației, dar și calitatea recepției scade. Costul pe care îl plătește creierul uman e enorm, și se vede în calitatea discuției publice.

Așadar foarte puțină lume se uită mai departe să vadă ce s-a întâmplat cu piesa oamenilor. Majoritatea o să rămână cu impresia că Rammstein sunt condamnați la închisoare sau ceva, pentru că, fără să verifice, ăsta li se pare următorul pas normal în poveste.

Cu alte cuvinte, nu doar simplificăm, dar și completăm cu ceea ce știm noi că se va întâmpla. Și foarte des concluziile noastre pot fi extrem de greșite – pentru că nu întotdeauna două acțiuni similare vor duce la același rezultat. Așa că ne închipuim că știm/intuim exact ce va urma să se întâmple; drept urmare discursul devine și mai polarizat. Ăsta e motivul pentru care oamenii, de exemplu, s-au obfuscat foarte tare la articolul meu despre USR – sunt ferm convinși că sunt vândut PSD-ului – nu pentru că ar avea vreo dovadă în sensul ăsta, sau mi-ar fi urmărit blogul, ci pentru că după ce simplifică și aplică natural concluzia „logică”, rezultatul e că sunt PSDist. Și toate discuțiile sunt purtate în această zonă mentală.

Nici nu e de mirare că din cauza asta ne polarizăm foarte tare – e necesar să rămânem în zona de confort, motiv pentru care rămânem cu cei care exprimă aceleași idei ca noi, pentru că nu poți să te contrezi la infinit cu niște oameni. Dialogul e imposibil, de fapt nu mai căutăm dialog, ci un monolog în doi – confortul vine din faptul că cel din fața noastră exprimă o idee care nu ne pune mintea în mișcare, care nu ne solicită, ci care ne întărește ceea ce știam deja.

Să recapitulăm. Prea multă informație, imposibilitatea de a procesa toată informația în mod critic, alinierea la o poziție deja adoptată de cercul de apropiați. Ce lipsește? Ah, nevoia de a intra în discuție.

De unde vine nevoia de a comenta? De unde vine nevoia de a interveni în discuție? De unde vine nevoia de a exprima public părerea noastră despre tot și toate? Răspunsul e un pic mai complex, dar voi recurge la o simplificare. Bani de reclame.

Facebook vrea să te țină pe platforma lor pentru a-ți arăta cât mai multe reclame. Ăsta e motivul pentru care și-a gândit interfața în așa fel încât să te stimuleze să comentezi, să adaugi comentarii, să publici comentariile tale pentru cei din jurul tău. Notificări peste notificări, te hărțuiește în momentul în care nu postezi suficient de des, încearcă să te țină cu orice preț pe platformă. Și-i reușește, pentru că suntem într-o epocă în care descifrăm care sunt pârghiile pe care le folosește creierul uman pentru a te face să întreprinzi anumite acțiuni. Felul în care îți dă o răsplată când ai făcut ceva bun (din punctul lui de vedere). Și știința asta e folosită pentru a te ține mai mult acolo – cu cât vezi mai multe reclame, cu atât Facebook prosperă.

La fel toate sursele noastre de informare – construite în așa fel încât să înghiți cât mai multe reclame. Clickbait-uri, titluri înșelătoare, poze sugestive – orice, numai să rămâi la ei pe platformă.

Așa că individul trebuie hrănit cu scandal, pentru că scandalul, și nu știrea pozitivă, este ceea ce îi ține pe oameni să dea click-uri. Iarăși, o pârghie pe care omul a folosit-o pentru a supraviețui ca specie, care acum e folosită contra noastră. Pentru că trebuia ca om să fii atent la ce se întâmplă în jurul tău, mai ales chestiile negative, pentru că trebuie să te ferești de sau să te pregătești pentru ele.

Ăsta e motivul pentru care ascultăm doar de cei mai scandalagii dintre noi. Cei care reușesc să scandalizeze cel mai mult. Cei care sunt cei mai nocivi, cei mai toxici, cei mai cinici, extremiștii; în jurul lor se polarizează discursul. Și nici nu-i de mirare că gândim reducționism, căutăm scandalul, și cei care fac business pe seama noastră speculează cele mai intime slăbiciuni ale noastre pentru a ne ține într-o stare de stress permanent, dar care ne face să ne simțim parțial satisfăcuți pe moment, dar permanent nesatisfăcuți pe termen lung.

Există soluții. Un început bun e un pas în spate. Nu Facebook, nu televizor, nu știri, cel puțin pentru o vreme. După care încercați să reveniți, citind foarte critic lucrurile care ajung la voi. Chiar dacă sau mai ales dacă vin de la oameni din cercul tău de prieteni. Urmăriți subiectul respectiv – căutați sursele, și apoi sursele surselor – încercați să găsiți materialul original, fără comentarii sau opinii atașate, citiți-l/consumați-l pentru voi, după care analizați-l obiectiv. Vedeți dacă ajungeți la aceeași concluzie ca prietenul vostru.

Cel mai des o să aveți surprinderea că nu. Că poate prietenul vostru a exagerat, că articolul sursă e o dezinformare, sau cine știe ce alt motiv. Și încercați să răspundeți doar dacă e foarte important ca cel care a dat share la articolul respectiv să afle ce ați înțeles voi.

Din păcate suntem prea puțin dispuși la a ne sacrifica confortul inconfortabil în care stăm – ne e foarte greu să reevaluăm toate lucrurile în care credem, de care suntem ferm convinși. Rezultatul e că vom continua să ne izolăm cultural de cei din jurul nostru, și o să ajungem să ne scoatem ochii pentru că suntem prea nebuni ca să facem altceva.

Cumva simt că am mai scris toate astea, dar am simțit nevoia să o repet. Poate că inutil. Nu știu, vedem. Important e că lipsește dialogul, lipsește schimbul de informație, lipsește punctul de vedere divergent; toată lumea stă cuibărită în bule cu idei fixe, și respinge absolut tot ce e neplăcut auzului.


2 Replies to “De ce ducem toate conversațiile în extreme”

  1. mbl

    Offtopic.

    Straniu e că acest clip nu apare acum la rubrica Trending a Youtube-ului, deși are milioane de vizualizări într-o singură zi. Aceeași rubrică am verificat-o și pe youtube.de să văd ce e în trend în Germania, și acolo apare doar o recenzie video a clipului.

    Când Kevin Spacey a publicat „Let Me Be Frank” cu milioane de vizualizări în 24h și vorbeau toți de el, pe Youtube Trending nimic-nimic.

    Am intrat pe YT fără a fi logat.

  2. Dorin Lazăr

    Mi se pare și mie straniu. Și da, suspectez topul trending de multe mizerioare; e locul unde mai face un pic de selecție YouTube. În fine, sunt sigur că există explicații.

Comentariul tău (dacă comentezi prima oară, comentariul va ajunge în moderare)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Sprijină dorinlazar.ro

GDPR

Uniunea Europeană vrea să vă informez că nu vă folosesc datele personale pentru nimic. Și o fac aici.